Fulgii căzători,

Un leu un fruct,

Cinci lei un product. 

Strofă de două versuri 

Un borcan mai mare,

Ploița cade pe pământ,

De sus sărind cu mult avânt,

Parcă-i cerneala de pe pix ,

Și nimerește pe țintă-n fix.

Pe un nor sau pe o floare,

Picătura,  unde-i oare,?

Parcă dă continuare,

Plantelor ce stau la soare.

O floare ciudată ,azi stă în ogradă,

Puțin E surie ca trotuarul de pe stradă,

Un joc e joc,

Focul e foc,

Dar ziua e ziua,

Și așa o să fie.

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

Trăim în două lumi mature,

Iubind în taină doar un zeu.

Perpetuăm în rase pure;

Miracolul e: DUMNEZEU!

Iubim, urâm și-n disperare

Sperăm mereu în izbăvire,

Nu vrem, ca lumea să dispară

Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!

Iubim familia, natura,

Copiii ce ne dau fiori,

Iar pe dușmanii plini de ură

Îi premiem cu mii de flori.

Ne fascinează-o lume abstractă,

Pierdută-n ape adânci și reci.

Sau poate-n bolta cea albastră.

Cu o poartă-n RAI, prin care treci.

Ne temem de final în umbră

Agonizant, necunoscut …

Dar știm că-n stația din urmă,

Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.

Viorica E.

Timpul, un râu ce nu se oprește,

Curge din trecut și-n viitor se pierde,

Fiecare clipă, o adiere ușoară,

Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.

Ne naștem în zori de zi, ca un vis,

Fără să știm cum și când vom sfârși,

În brațele lui, suntem doar niște frunze

Ce plutesc pe ape, fără destinație.

Cu fiecare pas, ne pierdem,

Nu în sensul morții, ci al deveniri,

Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,

Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.

Ne uităm în oglindă și nu mai știm

Cine eram ieri și cine suntem azi,

Timpul ne adâncește în această enigmă,

Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.

Dar ce este timpul, cu adevărat?

O minciună, un vis, o simplă iluzie?

Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,

Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.

Timpul nu iartă, nu așteaptă,

Nu ține cont de dorințele noastre,

El ne curge prin vene ca un foc nemilos,

Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.

Totuși, în adâncul nostru, simțim

Că timpul nu este dușmanul nostru,

Ci un acompaniament tăcut al existenței,

Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.

Căci poate că nu suntem doar niște trupuri

Ce se pierd în fața timpului,

Poate suntem ecouri ale veșniciei,

Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.

Cum putem măsura o viață întreagă,

Când timpul nu are măsură, nu are margini?

Fiecare moment este un infinit,

Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.

În fața timpului, nu suntem mici sau mari,

Nu suntem nici buni, nici răi,

Suntem doar trecători pe această planetă,

Căutând să înțelegem cum să trăim.

Și poate, în final, nu este important

Cât timp avem, ci cum îl trăim,

Căci timpul se măsoară nu în clipe,

Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Navele nu pleacă doar ca să se-ntoarcă,

Există drumuri lungi fără popas,

Când dorul urcă sufletul în barcă

Și lasă-n urmă vechiul tău atlas.

Sunt oameni mulți ce te ridică-n slavă,

Să vezi splendoare în noroiul crud,

Să scrii cu aur pe o filă gravă

Un manuscris pe care sfinții-l aud.

Dar nicio ancoră nu e pe veci sortită

Să prindă rădăcini în cerul înalt,

Când cartea serii este mărginită,

Rămâi pe malul celălalt, schimbat.

Eșecul nu-i o vamă la plecare,

Nici vreo cerneală ce s-a scurs greu,

Ci o renaștere prin marea care

Te-a rupt de omul care erai mereu.

Pe pergamentul scris cu multă arsură,

Fiecare rând e un capitol tăios,

Dar nicio pată și nicio ștersătură

Nu a lăsat destinul tău pe dos.

Nu trebuia ca umbra să rămână,

Ci doar să-ți schimbe mersul pe pământ,

Să-ți lase o peniță nouă în mână,

Exact în locul unde ești și sunt.

Oh sufet drag,

Oare te ai gândit 

La cât de efemer este omul ? 

O clipă efervescentă 

O adiere de vânt 

O viață de om ... 

Totuși... doar atât ? 

Când văd zâmbete,

Lumină și iubire .

Și toate par infinite 

Până și o amintire 

Care de alinare este atinsă 

Mereu te bucură 

Zâmbetul înflorește 

Când o clipa ți ai amintit 

De ce a fost cândva . 

Însă îți spun și te rog , 

Crează și simte 

Du-te și învață ceva nou

Descoperă și alege 

Să stai în credință

Când o decizie ai luat 

Grijile lasă-le la mine ! 

De vrei tine-mă de mana 

Încet am să pornim .

Tu în lume să trăiești,

Visul să nu-l uiți ! 

Căci pe drumul ales 

Lin am să te duc 

De încredere ai 

Să lași totul și 

Doar să mergi liniștit.