Priveghi

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.

Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie  mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.

Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.

- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!

- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.

Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!

Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.

- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!

- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!

- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!

- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!

- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!

- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!

- Aiurezi, femeie!

- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!

- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!

Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.

- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.

Femeia rămase cu gura căscată.

- A făcut el asta?

- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!

- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!

- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!

- Si ce-o să-mi faceți?

Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.

- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!

Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.

Nu mai aveam o lacrimă să plâng

mi-erau ochii uscați precum  nisipul din deșertul Atacama

în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând

simțind cum mă pândește de pe margini teama

Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,

spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,

în geometrii din cele mai abstracte

sau dispărând subit în găurile negre

Pierduses traiectoria inițială

și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt

precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,

în lupta sa eternă cu morile de vânt.

din gândul meu, cu aripi de lăcustă,

 asemeni neutronului dintr-un atom

am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,

în ciurul lui Eratostene,  alogaritmul cel mai simplu pentru OM...

Printre flori ori mărăcini 

Mă -ncoltesc ai vieții spini;

Mintea mi joacă feste 

Și mă umplu de regrete.

Privesc cu jale înapoi 

Pașii mânjiți cu noroi;

Umbre häde mă -nfioarä

Până n tălpi mă măsoară..

Mă uit în urmă cu dojană 

Și brusc o iau la goană,

Sä mă slobod de ghearele,

Ce -mi strâmbă picioarele.

Îmi pun piedică în calea,

Rotindu -mä-n spirale;

Mă ia pe sus amețeala,

Îmi prinse brâul oboseala.

La o răscruce -,am poposit,

Ascultând al meu ticăit,

Ce-mi zumzăie necontenit 

Și -mi repetă ce-am greșit.

Dar eu m-avänt la nimereală 

Și cer vremii socoteală;

De ce nu mi-a dat răgaz,

Să pot fugi de -al meu necaz..

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

"Raiul nu e în cer, unde pasul pământeanului nu ajunge, ci în urmă, unde pasul călătorului spre moarte nu se mai poate întoarce."(Ionel Teodoreanu)

Și astfel am învățat să transform lacrimile în sursă inepuizabilă de putere. Suferința am îmbrățișat - o și m-am scufundat în tenebrele sufletului meu ca să mă regăsesc pe mine. M- am descoperit ascunsă după un ciob de iubire. Căci da, iubirea se spărsese in mii de bucăți atunci când ți - am dat drumul din viața mea.

Renunțând la tine, am frânt inima - n două: jumătate să meargă cu tine, ca să mă asigur că va rămâne acolo, iar jumătate am spart- o ca să nu mai simt durerea. Dar durerea s- a încăpățânat să se agațe de mine cu înverșunare până când am înțeles că trebuie să o integrez și să o iubesc . 

Poți spune că ai învățat să iubești cu adevărat atunci când știi să renunți la ceea ce iubești mai mult, dacă asta înseamnă mai binele celuilalt. Dincolo de orgoliu, de atașament și nevoi...Iubirea nu este condiționare. E sau nu e.

Evoluția științei

Omul nu e de bonton,

Se poartă ca un bufon,

E un pic și cam afon,

Și-i condus de un IPhone.

CFR-ului cu întârzierile imense

Peste o săptămână am o întâlnire,

La Constanța cu doi camarazi,

Ca să nu întârzii, fără șovăire,

Am să plec cu trenul, chiar de azi.

Presa azi

Ziarul nu mai are asistență,

Și dispariția o să-l lovească,

Iar ca măsură de urgență,

Plătesc pe cititori să îl citească.

Presa azi

La cât de falsă este știrea,

Iar adevărul e ținut mascat,

Ziarul și-a găsit menirea,

E bun numai de împachetat.

Soției

Nu mi-a fost deloc ușor,

Ca să te compar c-un nor,

Că mereu în viața-mi sumbră,

Când lucesc, tu îmi faci umbră.

Vecinului - care se uită mereu la mine în curte

Precum o știi dragă vecine,

Am o pisică albă și-un ogar,

Apoi, ce nu îmi aparține,

E după gard, un biet măgar.

Unui poet

Aici doarme un poet,

Ce-a scris odă și sonet,

Viața lui a luat sfârșit,

Când criticii l-au recitit.

Unui scriitor - cu scris indescifrabil

Ai trimis un manuscris,

Acum un an la stenograf,

Viața i-ai făcut-o praf,

Că de-atuncea stă închis.

Epitaf - lui Iolanda Balaș

Cu trupu' ai fost la înălțime,

Când vechi recorduri doborai,

Dar ai țintit în profunzime,

Şi astăzi ai sărit direct în rai.

Artă

S-a dus portretul să îşi facă,

El, un necioplit vădit,

Iar pictorul i-a spus îndată,

Cunosc un sculptor renumit.

Uneia - mergea cu telefonul în mână

             fără să se uite la drum

Își căuta în zodiac sorocul,

Dar nu cerceta terenul,

Scria c-o va lovi norocul,

Dar a lovit-o trenul...

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

Lacrimile mi le șterg

Dar ele pe obraji tot alerg, 

Și de ce așa s-a întâmplat? 

De ce în aceasta situație mam aflat?

Ma simt strivita

Nimănui nu-s trebuită, 

Și sunt singură, dar tac

Nu vreau sa ma mai prefac! 

Să mă prefac ca sunt bine, 

Dar inima vrea să se dezbine

Tac, dar inima vrea sa strige

Căci tot cuvântul rău mă frige... 

Lacrimile curg și curg

Și eu nuștiu de ce mă distrug, 

Poate că cuvintele celea

Mi-a frânt inima, care mă durea ... 

Durea de disperare, 

Chiar dacă era o mică supărare

Ea se lasă bătută,

Și de nimeni neștiută...