Priveghi

paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini

e-al tău

n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei

dintr-un sentiment mistic

încercând să nu șterg urmele trecerii tale

senzația că ești încă aici

întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre

de seară

de apăsarea pașilor pe covor

de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi

ajunse acolo prin complicitatea minții

îmi crează percepții cu reverberații sonore

ca atunci când arunci o piatră în baltă

și-o auzi ricoșând deasupra apei

plescăind

apoi izbindu-se  într-un perete de liniște

tresar ori de câte ori sună poștașul

care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic

încremenit în lucruri

fiindcă altcineva n-are cine să sune

tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței

unul care îmi aduce întotdeauna dragoste

celălat facturi

nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă

eu vă iubesc la fel și în lipsă

calendarul cu miss America

e plin de x-uri

a trecut aproape un secol de atunci

paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană

în care supravețuise un deget de Goût de Diamants

miroase a acru

cineva spunea că dragostea e ca vinul

nu

nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea x²

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

Soțul meu m-a luat din dragoste,

mă iubește

(sau așa cred!)

îmi prescrie medicamentele antidepresive

răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,

chibzuind ore întregi,

iar tratamentul prescris îmi face bine,

încetul cu încetul dispar monștrii,

scenele de coșmar,

gândacii,

propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,

să-mi iau medicamentele,

să-mi redecoreze casa,

ceea ce nu-mi place deloc,

zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,

nu mai am loc pentru nimeni,

ieri  am văzut-o umblându-mi la medicamente,

 punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,

cum descopăr pe internet,

și le arunc,

- Azi am să-ți fac o injecție miracol

adusă din îndepărtata Chină!  îmi spune iubitul meu soț,

și-mi injectează serul miracol,

care, într-adevăr, este un miracol,

fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,

la prima reprezentație de balet

până la ultima,

la primul sărut,

și prima noapte de dragoste,

apoi totul se restrânge într-n punct luminos,

orbitor,

care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor  Poliției...

țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru

locul de-acolo e mort

nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee

spre negru

a pământului

așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut

nici oamenii nu mai trec

copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer

precum niște morți îngopați în picioare

calotele glaciare dinăuntru-mi

alunecă-ncet-încet  înspre maluri

aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului

aripile bufnițelor rașchetând norii

deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit

țurțuri imenși îmi atârnă de inimă

așteptând…

nu mai am cui să-i scriu

toată viața am scris unor ființe abstracte

dintr-o carte de telefon

până când am epuizat toate numele în ordine alfabetică

ceva mă îndeamnă acum să inversez ordinea

însă ezit

.

pentru literele de la coada alfabetului ar fi prea devreme

pentru cele de la început

prea târziu

.

n-ar avea nicio noimă

.

am  abordat toate subiectele de discuție cu aceștia

(în cartea de telefon figura și numele meu

dar nu băgasem de seamă!)

prin urmare

și cu mine

.

puțini ar crede c-a fost o eroare

.

să-ți scrii ție însuți ca unui străin

nu-i tocmai în ordine

.

exercițiu de logică:

Aurel se deplasează cu un kilometru la oră împotriva vântului

Aurel Conțu e alb la față ca o pagină dintr-un caiet de dictando

din ce direcție suflă vântul?

.

aberație logică:

.

toți ghioceii tipăriți în alb-negru pe hârtie

sunt negri

primăvara e neagră

cerneala cu care scriu

e neagră

toate lucrurile albe din viață

sunt negre

.

iar eu încă mai caut printre scrisori

scrisoarea mea de dragoste

către mine însumi…

Ce ne-am face
fără instinctul
de a ne opri….
Am fi infiniți
și cu noi durerea.
Ce ne-am face
fără dorința
de a uita…
Am fi răstigniți
și cu noi tăcerea.
Ce ne-am face
fără lacrima
din plâns…
Am fi secați
și cu noi iubirea.

S-a oprit un porumbel din zbor

Să-mi spună o taină;

Cu glas timid, tremurător

Să-l însoțesc spre orizont,

Până la iarnă.

Și i-am răspuns: nu pot să vin,

Sunt tot în colivie.

Cu gratii de venin și de furie,

Cu sufletul rănit și-n agonie,

Nu știu dacă sunt moartă,

Sau sunt vie.

Să nu disperi, și eu,

Am o aripă ruptă

De frații mei de sânge, cu tril melodios,

Dar mă înalț în zare

Să duc mesaj în lume,

Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.

Prietenul meu drag,

Cu omul e mai greu,

E păcătos din fire

Îl pierd pe DUMNEZEU.

Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,

Cu un final haotic;

Dar nimeni nu câștigă.

Să ne unim e cheia,

pierdută din trecut

S-aducem armonia și pacea pe pământ,

Copiii să zâmbească

Cu ochi senini sub soare,

Și să semnăm cu toții

În CARTEA DEONOARE!

Viorica E.

Sunt un mort 

Ce îsi caută mormântul 

Sunt o carte 

Ce îsi caută cuvântul 

Așa mă simt de-o viață încoace

Dar ca acuma niciodată 

Aș vrea să te las in pace 

ce poveste palpitantă 

Mă simt așa....

Pierdut, nebun 

Știu că ai prefera

Sa pornim pe același drum 

Pe o potecă necălcată 

Nici de alții,nici de noi 

C-o poveste neuitată 

Începută de noi doi 

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Uneori în suflet ploua,și lacrima cade,

Alteori sunt raze de soare, și zâmbim,

Tristeti și fericiri scriu povestea vieții noastre,

Ne ridicăm privirea spre astre 

Și dam contur viselor,

Ștergem din amintiri clipele fade,

Prin cele frumoase,magic strălucim..

Mii de trăiri ne inunda 

Când speram,visam,iubim.

Suntem ființe cu aripi de gând 

Si-atatea simtiri adanci

Povestea sufletului nostru o scriu 

Atât cât trăim..