Te rog, doar pune capăt suferinței mele
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,
Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,
Și din adio, o dulce veste grea.
Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,
Să-mi fii amintire ce nu doare,
Un dor ce nu mistuie-n abis,
Ci arde blând, ca flacăra de soare.
Mă vezi cum tremur printre amintiri,
Cum ochii-mi caută privirea ta,
Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,
Încă îți spun: nu pleca.
Dar dacă pleci — și știu că o vei face —
Fă-o cu blândețea pașilor ușori,
Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,
Când inima-mi mai bate în fiori.
Tu ai fost cântec, ai fost început,
Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,
Și totuși, între lacrimi și tăcere,
Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.
Mă țin de firul tău nevăzut,
De gândul tău ce-mi bate în tâmple,
Și-n fiecare noapte fără tine,
Îți simt parfumul strecurat prin umbre.
Te rog, nu-mi spune că a fost în van,
Că n-a durut și n-ai simțit nimic,
Că-n pieptul tău nu tremura un plan,
De-a ne iubi, măcar un pic.
Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,
Pune tu capăt, dar nu oricum,
Fă-o cu dragul ultimelor clipe,
Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,
Să pot pleca în liniște spre mine,
Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Maria Spulber
Data postării: 21 aprilie
Vizualizări: 51