Îmi pare rău

Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o,

Fără strigăt, fără zgomot, fără glas,

Te-ai desprins de mine ca o frunză toamna,

Și nici n-am știut când a fost ultimul ceas.

Am spus prea puțin și-am tăcut prea mult,

Crezând că iubirea se simte, nu se rostește.

Dar tu așteptai să te strâng, să te ascult,

Iar eu… mă ascundeam în tăceri egoiste.

Nu am vrut să te pierd, dar m-am pierdut întâi,

În teamă, în orgoliu, în gânduri prea reci.

Ți-am dat răspunsuri goale, zâmbete pline de cui,

Și-n loc să te trag mai aproape… ți-am dat să pleci.

Te văd și acum, în vis sau în fereastră,

Trecând pe trotuarul unde ne țineam de mână.

Timpul curge-n gol, și ziua pare albastră,

Dar nicio culoare nu alină-o rană bună.

Poate că iubirea mea a fost stângace,

Poate n-am știut s-o pun în cuvinte clare,

Dar n-ai fost niciodată doar „ceva” ce trece,

Ci tot ce-am avut mai viu sub pielea mea, sub soare.

Și dacă m-ai auzi acum, ți-aș spune rar,

Cu vocea spartă de regret și de vină:

Nu am vrut să te pierd, dar am greșit amar,

Și-aș da orice să te mai am… o zi, o lună, o lumină.

Dar timpul nu se-ntoarce, doar dorul rămâne,

Ca o rană deschisă în pieptul tăcut.

Și-n lipsa ta cresc amintiri nebune,

Ce dor mai tare decât tot ce-a durut.

Nu am vrut să te pierd… dar am făcut-o.

Nu cu ură. Nu cu nepăsare.

Ci cu acea iubire care nu știe s-ajute,

Dar doare… doare fără încetare.

I-am spus toate — dureri, greșeli, tăceri,

Fără mască, fără vorbe dulci de complezență.

Și n-a râs… n-a clătinat din umeri,

A privit, a ascultat — cu toată ființa, cu prezență.

Nu s-a temut de haosul din mine,

N-a fugit când am vorbit de frici,

N-a făcut din viața mea rușine,

Nici nu-a dus poveștile pe la alții, pe la amici.

M-a ținut așa cum eram: cu răni și vise,

Cu dorințe tăcute și inimi închise.

N-a cerut să fiu alta, n-a cerut nimic,

Doar să fiu… și-atât. A fost suficient. A fost unic.

Așa că da —

Voi lăsa pe toată lumea pentru el,

Pe cei ce m-au avut, dar n-au știut să mă privească.

Pe cei ce m-au auzit, dar n-au vrut să mă înțeleagă.

Pe cei ce au fost doar umbre, niciodată stele.

Îl aleg pe el — cel ce a tăcut cu mine,

Care-a ținut inima mea ca pe ceva fragil,

Care m-a văzut plângând, dar a rămas lângă mine,

Nu ca un erou, ci ca un om... senin, stabil.

Poate nu a fost ales de soartă,

Dar l-am ales eu, cu toată ființa mea.

Căci în lumea asta plină de zgomot și joacă,

El a fost liniștea — și casa — și inima mea.

Se-nvață greu să ții o mână strânsă

Când tremură sub greul unei zile,

Când dorul pare rană necuprinsă

Și visele rămân doar amăgiri fragile.

Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,

Și dragostea apasă, nu promite

Că va fi ușor, că totul e un zmeu

Ce zboară lin prin ceruri infinite.

Învață-i răbdarea și pasul în doi,

Că uneori se cade ca să te ridici.

În liniștea dintre cuvinte goi

Se nasc iertări și drumuri către „nici”.

O mângâiere poate fi o punte

Peste o prăpastie de neînțeles,

Și uneori, tăcerile mărunte

Spun tot ce inima nu a ales.

Sunt zile-n care parcă tot se rupe,

Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.

Dar dragostea, când nu e doar o luptă,

Devine sens, și rost, și adăpost.

Nu-i totul simplu — se trăiește greu,

Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.

Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor

Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.

Și dacă-n tine arde-un dor curat,

Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.

Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —

Nimic nu e mai greu… ca fericirea.

Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.

Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.

Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,

Se naște dragostea… nemuritoare.

Te-am cunoscut din întâmplare,

Când timpul curgea nepăsător,

Când sufletul meu obosit de-așteptare

Nu mai visa la vreo clipă de dor.

N-ai fost în planul unei zile clare,

Nici în visările de noapte târzie,

Ai apărut ca o boare ușoară,

Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.

O greșeală — așa părea la început,

Un joc al sorții, o coincidență,

Dar pas cu pas, în al tău sărut,

Am descoperit o altă existență.

Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,

Cu fiecare privire care-mi vorbea,

Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,

Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.

Te-am iubit fără să-mi dau seama,

Fără promisiuni, fără cuvinte,

Doar cu tăceri ce străpungeau teama

Și cu emoții crescute-n cuvinte.

Ai fost greșeala care m-a salvat,

Rătăcirea ce m-a dus acasă,

Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,

Și rana care n-a fost dureroasă.

Căci uneori, din pași greșiți,

Se naște dansul cel mai frumos,

Și inimile ce-au fost rănite

Se-mbrățișează, tăcut, duios.

Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,

Destin scris cu mâini de vânt,

Dar te port în suflet ca pe o chemare,

Ca pe un cântec fără cuvânt.

Și dacă viața m-ar pune să aleg

Din nou cărările, din nou greșeala,

Aș face același pas, fără vreun regret,

Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.

Și mă întreb, în fiecare noapte,

Când te privesc, dar nu te văd,

Cum poți să fiu un semn de întrebare

Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?

Căci inima mea bate haotic,

În ritmuri pe care nu le înțeleg,

Dar tu, cu calmul tău liniștit,

Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.

Mă prind în mreje de îndoieli,

Și totuși, mă îndrept spre tine,

Deși nu știu ce este iubirea ta,

Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.

În ochii tăi e o mare de vise,

Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,

Dar mă las purtat de curentul tău,

Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.

Poate că iubirea nu e logică,

Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,

Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,

Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.

Poate iubirea e un labirint

Pe care nu-l vom înțelege niciodată,

Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,

Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.

Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum

Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,

Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,

Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.

Nu e o umbră rece, ci o pajiște

Unde sufletele se odihnesc în pace,

E doar un vânt ce-n suflet se așează,

Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.

Cine ne va plânge, cine ne va vrea,

Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?

În liniștea eternității ne pierdem,

Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.

Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,

Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,

Căci în fiecare adio, în fiecare dor,

Se naște un nou înțeles, un nou fior.

Este liniște, este pace, este timp,

Este răgazul de care avem nevoie,

Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,

Ci un drum pe care toți îl vom urma

Sunt complet, fiind incomplet,

accept cu regret acest aspect;

neglijent, disprețuiesc acel tapet —

culori moarte ce mă fac infect.

Sapi același mormânt secret,

amintindu-mi de ce nu sunt complet,

dar am să-ți schimb forma,

îți leg de gât sârma,

lăsând golul să-mi urle fantome.

Te văd prin pereți trecând,

slăbită de momentul când

sparg eprubeta cu rol de cușcă.

Vidul și plinul se mișcă,

zbate-te, ca și mine, căutând

momentul pierdut când

ai uitat de ce pleci... stând.

Dar tu ce simți?
Chip de lut, străin, tăcut,
Inima la galop te poartă,
O lacrimă pe pământ căzuta,
Râuri a făcut de durere adancă.

Bântui singur, necontenit,
În căutarea unui dor pierdut,
Un înger de zăpadă-a venit,
Lângă tine liniștit s-a așternut.

În gheață sufletu-ți cuibărit,
Întrebi ce simt, de ce suspin,
Ah, cuvintele, arme-n asfințit,
Pentru un suflet mut, străin.

Cuvintele se sparg de ziduri,
Șoapte mute în noaptea adâncă,
Răsfrângându-se în ecouri surde,
Într-un abis fără de margini.

Pașii mei, greoi și stingheri,
Lasă urme pe un pământ rece,
Înghețat sub greutatea unui gând
Ce nu-și găsește alinare.

În oglinda ochilor tăi,
Caut o fărâmă de lumină,
Dar găsesc doar umbre
Ce se strecoară nevăzute.

Și totuși...
În acest vid tăcut,
Mă întreb, mereu și mereu:
Dar tu ce simți?

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

Suflet drag, 

O zi în viața 

În dar am mai primit 

O nouă zi ,

O rază de soare,

Un zâmbet pe buze. 

Cerul îl privesc 

Când pe iarba zăbovesc 

Gândire semantică 

Abstractă - lucidă 

Inspir adiere de viață 

Expir gânduri uitate 

Gânduri despre iubire 

Despre nemurire de neam 

Întrebări puse 

Dar neraspunse 

... si un apus privesc 

Alene ma ridic 

Ma îndrept spre stele 

Iar asa a trecut 

Printre doua lacrimi 

Și un zâmbet 

Alte zi din a mea viață.  

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ... fără nici un fir de iarbă...
    ... herghelii de cai s-adapă, 
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ... că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,
    prima stea lucind pe stâncă...

Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează  odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.