În pribegie

Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus

Sau triști ne mângâie obrazul, 

Sunt acele speranțe ce-ncet au apus

Sub plânsul nostru...amarul... și necazul... 

Sunt aripi frânte sub poveri prea grele

Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie... 

Duc serenade, bătăi de inimi spre stele

Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie. 

Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă, 

Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc, 

Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă 

Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc. 

Sunt ape secate prin văi, lângă ochi, 

Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu... 

Par urme lăsate de-a râsului stropi

Când ele sunt semne de plâns și de greu. 

Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet

Ce taie adânc, dureros, în cadere

Reflectă-n lumina un cântec, un urlet

Și scot la iveală - în ochi - o durere. 

Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet

Ce-n cețuri de toamnă răsună profund

Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet

Ce-și cauta ecou-n al marii străfund. 

Sunt valuri ce surpă credințe înalte, 

Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos, 

Răcesc inimi ce păreau a fi calde 

Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios. 

Sunt oameni... 

Sunt fețe ce ies din tipare, 

Dar pierd din vedere sublim curcubeu 

Zdrobesc sub picioare momente amare

Se pierd sub văpaie de foc violaceu... 

Sunt oameni... 

Sunt inimi topite în prafuri de stele

Ce vor nemurire, iubire...

Vor cer...

Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere, 

Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.

Ave Caligula! ...mai mult ca oricând,

De azi înainte,

Promite norodul acesta, flămând,

Să-ți fie supus și cuminte.

O felix! ...nimic să nu crezi,

Din ce îți vor spune augurii,

Hidoasele lor lamentări, ai să vezi,

Sunt șoaptele urii.

Poporul acesta umil și murdar,

În imnuri te cântă,

Doar pacea ar vrea să ți-o fure-n zadar,

Câțiva care uită...

Cât lapte destul și miere le dai,

De nu pot să-l ducă,

Obraznici aruncă nisip în mălai,

Și-n urmă te scuipă.

Tu fiu al lui Jupiter, nu-i lua în seamă,

Peste flori și ofrande pășește,

De zei și de soartă nicicând să n-ai teamă,

Că cine greșește, plătește.

Îi simți cum de frică, milogi se apleacă,

Să-ți pară vederii, se luptă,

Auzului tău spun orice, ca să placă,

Și unul pe altul se surpă.

Știi tu, nesfârșita orbire din gloată,

Juisând, …prevestind asfințitul?

Câți demoni în tine s-au strâns laolaltă,

De togă să-și șteargă, de sânge cuțitul?

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.

Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.

Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

Dați-mi pastila mea de dor,

De dor de mamă și pridvor,

De dor de țară și de flori,

Al gliei strămoșești ogor.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu uit frate și popor,

Să nu-mi uit neamul românesc

Și vatra satului copilăresc.

Dați-mi pastila mea de dor

Să vizitez Carpații-n zbor,

Să văd din nou pământul sfânt,

Al inimii, frumos avut.

Dați-mi pastila mea de dor

Să văd al țării viitor,

Să văd copiii fericiți,

Să văd bunicii liniștiți.

Dați-mi pastila mea de dor

Să simt că mai trăiesc din nou,

Să simt miros de iasomie,

Să văd feciorii în câmpie.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu regret în veci al meu popor

Și-n clipa ce va fi să mor

Să mă îngropați în cimitirul gol.

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.

Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună

Să facem din țară una mai bună,

Să facem să cânte din inimă tristă

Un cântec de țară cum nu mai există.

Ne strigă din moarte viteazul Mihai

Să facem unirea pe vechiul ei plai,

La Alba ne cheamă bătrânii părinți

Să facem din țară ceva ca din vis.

La Iași stau boieri cu Cuza la masă

Și arată cu mâna o țară frumoasă,

Orașul în noapte de oameni e plin

Întâmpină domnul cu torțe și vin.

Se zguduie lumea de cele întâmplate

Și vor ca Unirea să nu se mai facă,

Dar Domnul din ceruri avea hotărât

Ca să unească acest sfânt pământ