Constelații circumpolare

printre lanuri

și tămâie

am promis că-i voi spune

dar e doar o confesiune,

o întâmplare a ființei mele

un deșert în indigo

care s-a uscat en gros

și-atunci?

exista o pasăre cântătoare în inima mea,

din vină nu mai are glas.

asuprită-n sinea sa,

pare-se,

îmi semăna

mă întorc la felurite,

o să uit iar cum cobor

și iarăși nu am somn

acedie

Doamne, dacă n-aș uita

aș fi în prezența Ta.

Dar astăzi mi-am amintit,

oare mai este timp?

zâmbesc

legile morale,

dar ce-i cu mine?

fost-am printre orologii,

și nu mai știu...

am uitat că ele s-au oprit,

am uitat că n-avem timp.

și acum stau în fața Ta,

plină de rușine,

fiindcă am uitat de Tine.

câteodată mi se pare
poate-i doar o iluzie
că mi-a fost bine
"cândva"

timpul ăsta,
prețios cum ni se pare,
fuge,
uită și el
cât de repede se moare.

e succint,
scurt,
nici dorul nu mai strigă
de data asta nu mai spune „stai”,
de fapt,
cred că nu mai spune nimic altceva decât
"existai"

cum rămâne cu recunoștința?
mereu în alt loc,
departe de aici,
departe de acum.
hipomnezie.
am uitat de prea multe ori
nu-mi vine să-mi mai amintesc,

„tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ni s-a dat.”

dacă-aș fi mulțumită
n-aș mai crea,
n-ar mai fi "artă"
tot ce fac
în fapt
este fericirea pe care n-o simt,
pe care
n-am simțit-o.

tot ce-a fost și n-a fost
timp, timp, timp
ești plata regretelor
amalgamul amintirilor...

accidental,
îmi aduc aminte acum.
Tu?

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

Nu are sens,
c-am fost poezii,
da' fără rime;

Treapta descendentă
a situației noastre
(aș fi vrut să spun a iubirii)
și încă ascultam
îndrumări chirurgicale
despre cum ar trebui să mă comport.

Pe o scară diatonică statică,
într-o scenetă clasică,
cât timp m-ai întors pe dos...
De ce nu am putut să-l concediem
pe domnu' regizor?

Văpaie a viscerelor mele,
singurul care mi-ar cumpăra iubirea în rate,
acum îți achiți datoriile în creioane colorate.

À la fin,
atât de încrezători,
aruncând fotografiile
Polaroid
cu noi doi,
și peste câteva minute le lipeam înapoi.

Nu știam cum să iubim mai mult.
Nu știu cum să scriu despre altceva.

Fiindcă atunci când afli,
știi ce face ca lumea să se învârtă
și rămâi
cu personajele tale îngropate -
„Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult aici și mai puțin altunde.”

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

    Tristețe, tu, ca o ibovnică nebună,
    M-ai cucerit ușor, cu vorba-ți dulce,
    Stârnind în mine, amarnică furtună:
    Pe tâmpla mea, umbra să-ți culce...
    
    Te-am așteptat, cu nerăbdare, să pleci,
    Dar totuși ai rămas, deși nu te-aș fi vrut,
    Risipindu-mi și mai mult clipele seci:
    De pe buze, otravă, ți-am cules prin sărut...
    
    Tristețe, nu vezi că sufăr fără vreo vină,
    Că tânjesc, cu aripile frânte, să zbor,
    Din noroi, nufărul să crească înspre lumină:
    Doar tu "mă ajuți" spre pământ să cobor...
    
    Eu te-am simțit aproape-n fiecare an,
    Umbrindu-mi și cea mai mică bucurie,
    Și mult prea multe lacrimi au curs în van:
    C-au înflorit în sânge, cerneala pe hârtie...
    
    Tristețe, acum îți spun, pentru ultima dată,
    Pleacă! și-n urma ta, să-nchizi ușa cu bine,
    Eu vreau să fiu din nou cu fruntea curată:
    Eliberat, senin, frumos, trăi-voi fără tine…

Copacii au întrat în alertă, fuguța,

Frunzele  se desprind...lasă crenguța,

Au plecat în bejenie, suflate de vânt,

Lunca, îmi pare tristă, lipsită de cânt.

Toamna, mai sunt ici ,colo și flori

Trandafirii roșii, se întrec în culori

Toamna, triază cu tristețe și viața,

Atunci când devine subțire ca ața.

Toamna, îmi pare tristă numai mie ?

E mult,,,,până primăvara să vie,

Gândurile o să înghețe de ger,

Ne vom găsi și o casă în cer?

Peste orașul meu frumos,

Plânge luna, fără cineva s-o audă.

Noi, disperați, pierduți, fără umbrele,

Alergăm pe asfaltul umed.

Totuși, ne-am pierdut pe noi.

Plângem în continuu, fără motiv, sub luna albă și tristă.

Compusă pe 04.03.2026

Autor Zamurca Alina 

Ce vă spun acum pare o poveste, dar eu am fost martor la ea.

Personajul principal era chiar prietena mea. Ne-am cunoscut la facultate.

Ana era îndrăgostită lulea de cine? nu merita. Fiu de milionar, făcea risipă 

de bani, ce o fi văzut Ana la el? Că avea un palat,nu casă, cu mașină așa 

bengoasă? Că i se deschideau uș, când auzeau cum îl cheamă,și a cui 

odraslă este?

     Poate Ana era flămândă, a crezut că norocul a dat peste ea? În doi ani de 

     bogăție, aparent, ea nu avea nimic. Prin ce a trecut, lăsăm deoparte , 

ne va povesti chiar ea, însă Ana a fugit în lume, să nu mai fie găsită.

Și-a găsit liniștea într-o cabană în pădurea vecină cu mica fermă a lui Alex

fiu de țăran.Prin muncă a devenit omul cel mai iubit, era respectos, manierat, 

și în ferma lui se muncea cu suflet 

    Ana îmi povestește acum : parcă am fost legată la ochi, acum simt că iubesc

și ce înseamnă iubirea, ea aduce fericirea, mă simt bine aici, cred că aici e 

locul meu.Viața de oraș nu-mi place. Când merg pe drum toți oamenii mă 

salută, schimbăm o vorbă , că așa este la sat.

Te văd abătut tor mai des,

Ce motive ai tot n-am înțeles,

Te-ai izolat și te aud oftând,

Ți s-a întâmplat ceva de curând?

Tu taci, nu spui nimic, mă pui pe gânduri

Liniștea mea s-a risipit, mă doare,

Explică-te măcari în câteva rânduri,

Mă gândesc la ceva...poate fi o eroare.

Poate iubirea ? focul ei s-a stins?

Altă cauză nu-mi vine în minte.

Te macină vreo boală ? sau altă ceva?

Ce se întâmplă cu tine? inima mea simte.

      .....................

M-am hotărât, deși îmi este foarte greu,

Ți-am promis marea cu sarea din copilărie,

Prieten ți-am fost și tu mie,

Dar am întânlit iubirea pe care o vreau.

Uite de ce oftez și nu-mi găsesc locul,

Mi-a ieșit și mie în cale norocul

Dar să mă bucur de el nu puteam

Știi bine ce gânduri în minte purtam.

Dragul meu prieten, o să te ajut,

Rămâi tot prietenul pe care l-am avut

Decât o căsnicie fără iubire, secată,

Mai bine rămâi tu cel cu inima curată.

fumul, dulce, dar și amar,

ce-ți umple obrajii ca apa-n pahar,

fumul care pictează lumina,

care transformă rutina,

fumul ce-ți înroșește ochii,

gustul dulce al libertății,

forma vie a tinereții.

uneori îl vezi aproape,

clipești și dispare,

lasă în urmă o amintire,

un ecou, parte din tine.