Morbidă

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

Și-ncerc

triunghiul semiotic,

biometricele se îmbunătățesc.

Inteligență nouă

din stânga-n

dreapta.

Și-ncerc să pictez un peisaj,

un vis spulberat.

Și-ncerc să înțeleg

inducții,

deducții.

Îmi bat capul cu definiții,

superstiții,

și-ncerc să înțeleg

minunata lume nouă.

Le vom înghiți cu toții într-o zi,

o să ne afundăm între ruminații

anxioase,

scoarța terestră

părăsită de speranță.

Și-ncerc să zbier

poate pentru viața care putea fi,

înainte să ajungem în dedesubtul

subjugării popoarelor.

Știrile,

colonizarea în masă

și planeta roșie.

Și-ncerc să văd dincolo de empirism.

Mă apasă

și simt că mă înec,

dar am promis n-am să disper

în timp ce

oamenii dezamăgiți se țin de sticle.

Isteric

și-ncerc să produc o reacție chimică

și poate o să-mi crească aripi

ca să nu afund

picioarele dezechilibrate.

Și mă apucă un raționalism

inutil,

lumini stroboscopice,

și-ncerc să mai privesc

câteodată

pe Cine slăvesc.

Mă gândeam la neoplatonism,

știi,

cum a influențat ceea ce iubim noi atât de tare?

Și am ajuns cumva la tine

și-mi dau seama că n-ai fost

niciodată

prea departe de mine.

Fotografiile de pe pereți

taie ca o sârmă ghimpată;

îmi dau seama,

dacă aș elabora...

La operă,

Sonata da chiesa,

iarăși ajung cumva la tine

și-mi dau seama că ești

și-n spatele cortinei,

așteptând să mă ridic.

Într-un western

făcusem popcorn în unt

și l-am văzut la televizor,

mereu înfruntând lumea

sau alergând după o fată;

și-mi dau seama

cât de mult te complici.

Eram într-un anticariat.

Ce ți-ai fi luat?

Și-mi dau seama că Wilde n-ar fi fost la fel

fără tine.

Ascultam Zeppelin

și mă gândeam cum am fi fredonat

sau ceva din Sting

am fi dansat...

și-mi dau seama că, fără tine,

„nici eu în toate mințile nu sunt”.

Aș fi vrut să alerg către tine

în clar de lună,

căzând să te cuprind,

și-mi dau seama că, fără tine,

cu siguranță

mi-ar fi fost mai bine.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

Nu are sens,
c-am fost poezii,
da' fără rime;

Treapta descendentă
a situației noastre
(aș fi vrut să spun a iubirii)
și încă ascultam
îndrumări chirurgicale
despre cum ar trebui să mă comport.

Pe o scară diatonică statică,
într-o scenetă clasică,
cât timp m-ai întors pe dos...
De ce nu am putut să-l concediem
pe domnu' regizor?

Văpaie a viscerelor mele,
singurul care mi-ar cumpăra iubirea în rate,
acum îți achiți datoriile în creioane colorate.

À la fin,
atât de încrezători,
aruncând fotografiile
Polaroid
cu noi doi,
și peste câteva minute le lipeam înapoi.

Nu știam cum să iubim mai mult.
Nu știu cum să scriu despre altceva.

Fiindcă atunci când afli,
știi ce face ca lumea să se învârtă
și rămâi
cu personajele tale îngropate -
„Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult aici și mai puțin altunde.”

Dacă mâine mor, ce-ți las ca amintire?

Îţi las un vers, un dor, un surâs tăcut,

În pagini plânse, pline de iubire,

Eu voi rămâne, chiar de sunt trecut.

Să-mi cauți lacrima într-o silabă,

Și râsul meu în rime însetate,

Durerea mea, ascuns purtată,

Pe care, n-am rostit-o niciodată.

Citește și mă vei găsi pe mine,

Pe cea ce-a scris tot ce-a trăit 

Vei regăsi și dor și rău şi bine,

Și foc nestins ce n-a murit... s-a scris.

Vei regăsi în fiecare strofă

O luptă, un oftat, un surâs plin,

Și vei simţi cum dorul meu deodată 

Ţi se prelinge în suflet ca un vin.

Eu sunt în vers - și nu mai știu să plec,

Prizonieră am rămas sub cerul tăcerii 

Chiar dacă mor, eu vie rămân...

De mă citești, la un vin în marginea serii.

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?


Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?


Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui

Ani, zile, săptămâni
Nu mai știu să le adun
Respir din ce în ce mai greu
Libertatea în plămâni

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt blestemată...

Iadul are flăcări roșii
Vrea să mă înghită
Dar eu am flăcări albastre
Și îl ard înapoi

Tot ce știu pe lumea asta
E că nu o înțeleg
Timpul pare linie
Dar dacă-i cerc, nu neg

Iar timpul el tot se consumă
Balanța e tot înclinată
Eu sunt tot blestemată...

Blestemul îmi e dat
De propria-mi existență
Mortalitatea mea
E scrisă fără esență

Prezentul e tot ce am
Dar și el e acum trecut
Am 20 de ani
Simt că nu mai e mult

O dau în superstiții
Bat lemnul de trei ori
Vreau să trăiesc etern
Până o să mor

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt...

Omule, ne ducem, 

Unul câte unul 

Când ne vine rândul, 

Să facem loc celor ce vin,

Un trainic loc.

Dar, traiul pe Pământ, 

Nu o să mai fie

De cât urma unui jar,

A unui foc.

Deslănțuit, de minți bolnave....

Ce aduc Terrei, răni grave.

Schimbări, de care nu era nevoie,

Potop, ca în epoca lui Noie.

 Un roșu greu în cupă se așază,

E liniște sub cerul ancestral,

Trecutul nu mai doare, nu mai arde,

S-a preschimbat în cioburi de cristal.

Se simte tușa murelor pe buza de pahar,

O umbră de tutun și lemn de manuscris,

E amintirea ta ce nu mai doare în zadar,

Ci s-a zidit tăcut în noaptea unui vis.

Se varsă lent a timpului licoare,

Lăsând în boabe gust de vis curat,

Iar dorul vechi, din marea de ardoare,

În valuri de liniște s-a înecat.

Închin cu umbra ta de altădată,

Pe străzi străine, sub un cer deschis,

Sunt liberă, cu inima împăcată,

Că tot ce-a fost s-a prefăcut în vis.

Sorb liniștea din ultima ta șoaptă,

E vinul sec, dar drumul e senin,

Iertarea este pâinea bine coaptă,

Ce-o gust acum din cupa cu festin.

Pun sticla jos, e gata marea trecere,

Un ultim strop în cupă a rămas,

Povestea s-a retras în plină tăcere,

Sub sigiliul unui ultim ceas...

Să nu mă lași să mă înec,
Să-mi arăți cum pot să trec
Peste pârâuri sacadate;
Ape dulci, de ce-s amare?

Să nu-ți simt umbra lângă mine,
Să îți simt inima bătând,
Să am curaj să îmi spun „zi-le”
Ce-am trăit, de fapt, în gând.

Căci ape-adânci îmi curg prin vene
Și au gust dulce și sunt pure,
Însă inima "mi-e slabă",
Sunt "defect" de-a mea natură.

Dar totuși cum să fiu defect?
Eu doar iubesc, și-o fac mereu
De-asta să plec? Căci nu-i perfect?
Să-închei un tot căci este-un "el"?

Căci dulci or fi bazine-ntregi,
Dar pierdut poți să te rogi,
Și te rogi în continuare...
Blasfemos rămâi, și-așa moare.

Și-o să-ți strâng mereu în brațe
Al tău trup, adânc, sub mare;
Oricât timp să fiu eșec,
Lasă-mă, vreau să mă înec.