Morbidă

Și-ncerc

triunghiul semiotic,

biometricele se îmbunătățesc.

Inteligență nouă

din stânga-n

dreapta.

Și-ncerc să pictez un peisaj,

un vis spulberat.

Și-ncerc să înțeleg

inducții,

deducții.

Îmi bat capul cu definiții,

superstiții,

și-ncerc să înțeleg

minunata lume nouă.

Le vom înghiți cu toții într-o zi,

o să ne afundăm între ruminații

anxioase,

scoarța terestră

părăsită de speranță.

Și-ncerc să zbier

poate pentru viața care putea fi,

înainte să ajungem în dedesubtul

subjugării popoarelor.

Știrile,

colonizarea în masă

și planeta roșie.

Și-ncerc să văd dincolo de empirism.

Mă apasă

și simt că mă înec,

dar am promis n-am să disper

în timp ce

oamenii dezamăgiți se țin de sticle.

Isteric

și-ncerc să produc o reacție chimică

și poate o să-mi crească aripi

ca să nu afund

picioarele dezechilibrate.

Și mă apucă un raționalism

inutil,

lumini stroboscopice,

și-ncerc să mai privesc

câteodată

pe Cine slăvesc.

A venit toamna,
Recită Nichita de pomană
Și zicea de frunze uscate,
despre amintiri mâncate
care se scufundă-n băltoace
și copilul zace
la mă-sa-n brațe.

Toamna asta,
of-uri și văitat,
măi, e garantat!
Și unde sunt oamenii?
În pustiu mă simt atât de singuratic… – a spus Micul Prinț.

Țigarete cochete
și chipuri incomplete,
oftatul și aurore –
și-n luna eclipsată
văd o fată.

Toată creața și vorbăreață
se coboară cu pistruii religios
ce s-aștern din stele-n jos.
– Ce cauți?
– Marele Pătrat din Pegasus.
– Toate-s pictate în violet la zenit!
– Ai văzut ploile de meteori Perseide anu’ ăsta?
– Cum să le văd? Eram preocupată cu treburi de oameni mari!

Cred că am rănit-o,
că a și șutit-o!
N-a mai apărut de atunci,
nici citind porunci, nici printre alți prunci, nici al cerului arc,
nici stelele,
toți au uitat de ea:
fetița care spera.

Mă gândesc la joi
și la Cina cea de Taină.
Parcă era mai bine primăvara,
fără florile de plumb și plopii dezgoliți,
când eram mai mici și mai lipsiți de frici.

Deși mai puțin citiți,
nu eram ispitiți.
Coșbuc
și patrafirul erau ai arhitecturii literare,
dar a venit CFR-ul vieții, cu întârzieri locale
și-n jurul nopții vechi dansau aburii,
născând fluturii frumoși ca în Napoli.

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

Nu are sens,
c-am fost poezii,
da' fără rime;

Treapta descendentă
a situației noastre
(aș fi vrut să spun a iubirii)
și încă ascultam
îndrumări chirurgicale
despre cum ar trebui să mă comport.

Pe o scară diatonică statică,
într-o scenetă clasică,
cât timp m-ai întors pe dos...
De ce nu am putut să-l concediem
pe domnu' regizor?

Văpaie a viscerelor mele,
singurul care mi-ar cumpăra iubirea în rate,
acum îți achiți datoriile în creioane colorate.

À la fin,
atât de încrezători,
aruncând fotografiile
Polaroid
cu noi doi,
și peste câteva minute le lipeam înapoi.

Nu știam cum să iubim mai mult.
Nu știu cum să scriu despre altceva.

Fiindcă atunci când afli,
știi ce face ca lumea să se învârtă
și rămâi
cu personajele tale îngropate -
„Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult aici și mai puțin altunde.”

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

Dragă mamă,

Dragă tată,

Nimeni nu m-ascultă.

Viața-i grea, lecții multe,

Creeru-n haos se pierde.

Recele izvor, în suflet calm mi-aduce!

Însă, lipsa de-ajutor 

În văzduh mă pierd ușor

De ce mă ignorați?

De ce mă comparați?

Nu-s și eu copil de-a vostru? 

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

Am rupt lanțul pus pe gânduri, într-un august ca o umbră,

          Se ghicește-n taina nopții toamna care stă să vină,

          Tu pășești spre altă viață, uitat de povestea sumbră,

          Eu rămân în așteptare, captivată de lumină.

          Nu mai știm nimic de noi, ne-am pierdut în rătăcire,

          Tu zdrobești în palme timpul, pregătești un nou destin,

          Eu mai cad în amintire, fără nicio mântuire,

          Într-un vechi butoi de umbre, cufundată în suspin.

          Un miraj rămas în noapte, o dorință sigilată:

          O ultimă îmbrățișare, ritual secret, tăcut,

          Să ne bem destinele din licoarea neuitată,

          Ce-a păstrat în ea fiorul unui timp ce a trecut.

          Mergi spre zările opace, lasă via să rodească,

          Iar când storci în căzi de lemn gustul orelor nespuse,

          Lasă vinul tău, iubite, lent să mă tămăduiască,

          De blestemul unei umbre și de nopțile apuse.

..........................................................................................................

Uneori, chiar și cel mai sec vin devine leac, atunci când este sfințit de o ultimă îmbrățișare....

Natura se dezlănțuie peste pământ

Ce fragile-au fost razele de ieri!...

Plouă într-una fără discernământ

Din liberi sub cer senin... prizonieri.

O ploaie rece ce te provoacă

La fel ca viața când te-ncearcă

Ce cade-n ropot și mă-ntreabă

De sunt puternică... sau slabă...?

Sub norii gri flămânzi de-un soare

Deschid umbrelă de hârtie cerului greu

Un pahar de poezie în așteptare

Pe cer să scrie culori de curcubeu...

Prin stropii reci ce lasă urme-adânci,

Se cerne timpul, fără de păcat,

Nu mai contează dacă ești de stânci

Sau doar un gând de vânt spulberat.

Dar dincolo de norul cel flămând,

Lumina strânge forțe în tăcere,

Voi înflori sub cerul din amurg

Schimbând ploaia de azi, în mângâiere.

Așa mă simt -
Peste tot flori colorate,
Delicate, parfumate,
Prind umorul vieții date
Inocenței și speranței
De mine de mult uitate...

Așa mă simt -
Ca griul din curcubeu,
Ca sabia lui Prometeu.
Că nu face nici un leu
Nici averea, nici puterea,
Nici respectul, nici-devărul,
Nici ideea de absolut,
Nici nimic din ce am făcut -
Căci totul va fi trecut:
Când florile or ofili
Și cerul s-o înroși;
Căci totul va fi pierdut:
Și averea, și puterea,
Și respectul, ș-adevărul,
Și ideea de absolut,
Și totul ce-oi fi făcut;
În semințe fac prezență -
Purtătoare d-inocență,
De speranță-n viitor,
Va veni și tura lor
Să se simtă tot ca mine.

Când văd lacul -
Față-n față-s eu și florile;
Mă-nvață
Că zadarnic 'cerc să-ntorc
Trecutul în viitor,
Când-i o singură constantă -
Schimbarea neîncetată.
Așa mă simt, așa mă simt...