Nessun dorma

Mă gândeam la neoplatonism,

știi,

cum a influențat ceea ce iubim noi atât de tare?

Și am ajuns cumva la tine

și-mi dau seama că n-ai fost

niciodată

prea departe de mine.

Fotografiile de pe pereți

taie ca o sârmă ghimpată;

îmi dau seama,

dacă aș elabora...

La operă,

Sonata da chiesa,

iarăși ajung cumva la tine

și-mi dau seama că ești

și-n spatele cortinei,

așteptând să mă ridic.

Într-un western

făcusem popcorn în unt

și l-am văzut la televizor,

mereu înfruntând lumea

sau alergând după o fată;

și-mi dau seama

cât de mult te complici.

Eram într-un anticariat.

Ce ți-ai fi luat?

Și-mi dau seama că Wilde n-ar fi fost la fel

fără tine.

Ascultam Zeppelin

și mă gândeam cum am fi fredonat

sau ceva din Sting

am fi dansat...

și-mi dau seama că, fără tine,

„nici eu în toate mințile nu sunt”.

Aș fi vrut să alerg către tine

în clar de lună,

căzând să te cuprind,

și-mi dau seama că, fără tine,

cu siguranță

mi-ar fi fost mai bine.

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

A venit toamna,
Recită Nichita de pomană
Și zicea de frunze uscate,
despre amintiri mâncate
care se scufundă-n băltoace
și copilul zace
la mă-sa-n brațe.

Toamna asta,
of-uri și văitat,
măi, e garantat!
Și unde sunt oamenii?
În pustiu mă simt atât de singuratic… – a spus Micul Prinț.

Țigarete cochete
și chipuri incomplete,
oftatul și aurore –
și-n luna eclipsată
văd o fată.

Toată creața și vorbăreață
se coboară cu pistruii religios
ce s-aștern din stele-n jos.
– Ce cauți?
– Marele Pătrat din Pegasus.
– Toate-s pictate în violet la zenit!
– Ai văzut ploile de meteori Perseide anu’ ăsta?
– Cum să le văd? Eram preocupată cu treburi de oameni mari!

Cred că am rănit-o,
că a și șutit-o!
N-a mai apărut de atunci,
nici citind porunci, nici printre alți prunci, nici al cerului arc,
nici stelele,
toți au uitat de ea:
fetița care spera.

Mă gândesc la joi
și la Cina cea de Taină.
Parcă era mai bine primăvara,
fără florile de plumb și plopii dezgoliți,
când eram mai mici și mai lipsiți de frici.

Deși mai puțin citiți,
nu eram ispitiți.
Coșbuc
și patrafirul erau ai arhitecturii literare,
dar a venit CFR-ul vieții, cu întârzieri locale
și-n jurul nopții vechi dansau aburii,
născând fluturii frumoși ca în Napoli.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Nu are sens,
c-am fost poezii,
da' fără rime;

Treapta descendentă
a situației noastre
(aș fi vrut să spun a iubirii)
și încă ascultam
îndrumări chirurgicale
despre cum ar trebui să mă comport.

Pe o scară diatonică statică,
într-o scenetă clasică,
cât timp m-ai întors pe dos...
De ce nu am putut să-l concediem
pe domnu' regizor?

Văpaie a viscerelor mele,
singurul care mi-ar cumpăra iubirea în rate,
acum îți achiți datoriile în creioane colorate.

À la fin,
atât de încrezători,
aruncând fotografiile
Polaroid
cu noi doi,
și peste câteva minute le lipeam înapoi.

Nu știam cum să iubim mai mult.
Nu știu cum să scriu despre altceva.

Fiindcă atunci când afli,
știi ce face ca lumea să se învârtă
și rămâi
cu personajele tale îngropate -
„Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult aici și mai puțin altunde.”

Sa intorci priviri e o aromă fină

Ca taina unui vin demult gustat,

Chiar dacă cel ce-a pus-o în lumină,

S-a retras din cupajul învătat.

lar lacrima de ieri nu a fost slăbiciune,

Ci doar dovada unui suflet  pur

O irosire de trăiri si pasiune

Ce s-a topit în orgoliul din jur.

O falsă pierdere-i de fapt o salvare,

Când se înțelege ecuația propriei valori

Trecutul devine o umbră-n depărtare,

Un fundal sters ce nu mai dă fiori.

Rămâne liniștea de-a merge înainte,

Pe-un drum spectaculos si regăsit,

Lăsând în urmă doar simple cuvinte

Și un capitol, ce greu s-a mai sfârsit...

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

" Am îmbrăcat iar

frunzișului copacului 

și tu behăi"

semn al îndepărtatelor 

lanuri de grâu -

rătăciri  în  dulcele verde.

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

Te țin în suflet ca pe-o taină 

Și te îmbrățișez in noapte pe ascuns

Retrăiesc ce n-a mai fost odată, 

Tot ce-a rămas mister de nepătruns...

Mă îmbrac în vise, mă spăl în ploi

Timpul a decis... nimic nu dă înapoi .

Cu gândul mă-ntorc la al nostru sfârșit

Și-l rescriu visând, până la răsărit.

M-agăț de dor, de vis, de soartă 

De timpul ce ne trece, de lacrimi și tăceri ,

Să uit durerea ce în suflet apasă 

C-am rămas... unul de altul, stingheri...

Te port fără să spun la nimeni, 

lubirea este în mine şi este un răspuns,

Te pot iubi cu ambele destine,

Când inima vorbește și este de ajuns.

Te pot simti fără să fim în doi, 

Ca un alint al vremii care vine, 

Și pot iubi cât pentru amândoi, 

În liniște, când n-o înțelege nimeni.

Te am fără să fii cu mine, 

În poezie e locul cel mai sfânt .

Si fiecare vers il îndrept către tine,

Cu dor ce arde în fiecare zi mai mult.

.................................

Căci murgul serii varsă în pahare

Un vin amar, al nopților pierdute

Și beau tăcerea ca pe o iertare,

În rânduri scrise din amintiri și vise.

Iubire de fațadă, ce greu am descifrat-o,

Ascunsă sub cuvinte cu dulce-amar la gust,

În ani întregi din viață am refuzat să cred,

Că niște vorbe dulci nu au avut vreun sens..

Mi-am activat răbdarea și am crezut în vorbe,

Și tot priveam spre fapte ce nu mai apăreau,

Am tot rămas captivă în gratii de așteptări,

O colivie care se tot mărea din stări,

Din stări de așteptare, minciuni, dezamăgiri,

Frumoasele cuvinte în spate cu venin,

Ce luminau iluzii asemeni unui far,

Era aprins doar noaptea și ziua se oprea.

Și viața nu te lasă să stai captiv în tine,

Ea vine să-ți arate o altfel de iubire,

Începi să înțelegi, să rupi din toate acele gratii,

Poți zborul să ți-l iei, dar ești blocat de aripi,

Acele aripi frânte de atâtea lovituri,

Ce par atrofiate de tot ce înseamnă gând,

Privești spre libertate, ai conștiința trează,

Și tot nu poți zbura din colivia goală.

Te zbați, încerci și lupți și zborul să ți-l iei,

În jur e drumul liber, elanul cum ți-l iei?

Apar acele frici, zborul ați lua,

Și te trezești blocat în ce-i în mintea ta.

Iubirea de fațadă pe loc s-a disipat,

Când ai văzut și altfel, pe loc te-ai activat,

Oricât ai încerca să stai în cunoscut,

Te împinge și mai tare spre noul cel văzut.

De nu-ți iei zborul azi și tot amâni mereu,

Începe vântul cald și îți tot dă un semn,

Și-n frica de rămâi, apare o furtună,

Și, pe nepregătite, tu zbori din nou spre tine.