John Wayne

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

E vară,
papagalii fluieră descreierați,
imitând stăpâni neajutorați.

E vară,
și-mi cântă Rebetiko;
pe coastă
răsună-n piept și-n refren
un viitor obscen.

E vară,
mă gândesc la un clișeu latinesc:
e clipa s-o trăiesc,
cu malurile apei
care se sparg de stânci
și iar vin înapoi.

E vară,
și știu că-i pe sfârșite;
mă-ntorc acasă cu buzunarele rănite,
obosite de atâtea ispite,
dezgolite.

E vară,
de fapt,
imediat e toamnă,
cu coduri fiscale,
fără drumeții aristocrate;
mă gândesc la contribuții sociale
și la impozite locale.

E vară,
noi știm:
minciunile pot cumpăra vremelnicia,
un ultimatum care se termină avid
în sălcii și iarbă verde.

E vară,
floarea-soarelui s-a îmbătat
cu un dinamism ciudat;
eu îmi port ochelarii de soare în ploaie,
cu gândul la croaziere și fructe de mare.

E vară,
și stau de veghe în lanul de secară.
Se simte atât de copleșitor să îmbătrânești:
doare ca un glonț pentru o domnișoară
să te privești în oglindă și să devii murdară.

A fost vară!
Mi-am spart Ray-Ban-ii de niște stânci,
temperaturile scad ca piesele de domino,
și încerc să-mi amintesc de prieteni
privind peste mile întregi
unii-s la facultate,
alții-n libertate;
pare că ăsta-i norocul cerșetorului.

Trăim într-o lume inundată de ură,

Unde iubirea și-a pierdut orice sens.

Oamenii în loc de inimă port o piatră dură,

Iar focul față de viață prea repede s-a stins.

Dragostea trecută prin timp se usucă și zgârie,

Iar visele din sticlă se sparg în mii de cioburi amare.

Ne pierdem sufletele într-un sfârșit de noiembrie,

Si ne pregătim pentru iarna cea nesfârșită și mare.

Aripile noastre sunt acum doar putrede,ude,ofilite,

Si nu mai putem zbura spre fericire.

Obosim și ne întoarcem din drum cu speranțele zdrobite,

Scăldându-ne întro lume amară și plină de tăcere.

În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,                                                                                                                 

Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,                                                                                                         

Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,                                                                                                             

Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.

Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,                                                                                                               

Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,                                                                                                   

Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,                                                                                                   

Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.

Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,                                                                                                                   

În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,                                                                                                         

Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,                                                                                                                 

Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.

    În jurul meu e lumea, 
    şi lumea mea eşti tu, 
    cu munţi, cu văi,
    cu adâncimi albastre,
    cu mări întinse de argint,
    şi-i toat-a mea, îmi aparţine,
    cu stele, amurg şi răsărit de sori...
    
    Raiul poate să mai aştepte... sunt încă aici,
    lângă tine, lângă copacii mei, 
    lângă izvoare, lângă stânci... 
    stâncile mele de cristal 
    în care arde înalt lumina...
    
    Durere-i închin... şi închisoare, şi jar, 
    şi soare, şi aur, şi smirnă-pe-altar,
    ciudatele ritmuri ce te-ameţesc,
    incantaţiile vechi, 
    druidele cânturi, 
    trecutele vieţi...

Parc-aș vrea să-ți spun ceva,

Dar din răsputeri mă abțin

Ca pentru tine, dragostea mea

Să nu se frângă asemeni petalelor de crin.

Și cât de mult mi-ar fi plăcut,   

Odată să te fi avut;

Odată să-mi fi fost șoptit un cânt,

Cu al tău dulce sărut blând.

Aș fi dorit, un vis să am,

Să ne fi plimbat sub frunzele prinse de ram;

Lumina feței tale să reflecte în ele

Dorința de tine care astăzi piere.

 Peste mine, peste toate

 Te numești “eternitate”

 Peste gândurile mele

 Tu ești toate cele.

 Atâtea vise călătoare

 Pe poteci nemuritoare

 Tu dragoste, divinitate…

 Te numești “eternitate”.

 Cu toate simțurile mele

 Te simt deghizată-n stele

 Și-acolo iar te-ndrăgostești

 În cer să mă primești.

 Infinitul nu se-abate

 Și cu-a lui naivitate

 Mă disipă gând de dor

 Cu chipul tău nemuritor.

 Iad îmi ești când mult mă doare

 O lume-ntreagă fără soare;

 Rai îmi ești, eternitate

 Să te uit! – Oh! – Nu se poate!

 Te numești “eternitate”!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Croieşte-mă în linii consistente

Să nu m-atingi cu mâini indiferente

Îmi dai în nopţi lungi vise consecvente

Când te arăţi mereu doar pe fragmente

Sunt două trupuri, două monumente

Al meu, al tău, fără considerente.

În întâlniri din nopţi cu stele lente.

Noi, două inimi cu direcţii-adiacente,

Două buze şi doi ochi ca semnalmente,

Timpul şi spaţiul dintre noi absente

Nu poţi fi tu cel care face fente

Ştiind că eu trăiesc din sentimente,

De iluzii monumente...

Nu cer, nu vreau s-aud de argumente

Şi de idei, gânduri demente

Că dragostea e din sertarul condimente,

De la departamentul asistente,

Că este lux de visuri imanente.

Nu vreau la ipocriţi abonamente,

Ci din iubire sa-mi plătesc la viaţă rente.

Acestea sunt din cele inerente,

Hai să fim pentru suflet alimente,

Să ne iubim literalmente!