John Wayne

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

printre lanuri

și tămâie

am promis că-i voi spune

dar e doar o confesiune,

o întâmplare a ființei mele

un deșert în indigo

care s-a uscat en gros

și-atunci?

exista o pasăre cântătoare în inima mea,

din vină nu mai are glas.

asuprită-n sinea sa,

pare-se,

îmi semăna

mă întorc la felurite,

o să uit iar cum cobor

și iarăși nu am somn

acedie

Doamne, dacă n-aș uita

aș fi în prezența Ta.

Dar astăzi mi-am amintit,

oare mai este timp?

zâmbesc

legile morale,

dar ce-i cu mine?

fost-am printre orologii,

și nu mai știu...

am uitat că ele s-au oprit,

am uitat că n-avem timp.

și acum stau în fața Ta,

plină de rușine,

fiindcă am uitat de Tine.

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

Și-ncerc

triunghiul semiotic,

biometricele se îmbunătățesc.

Inteligență nouă

din stânga-n

dreapta.

Și-ncerc să pictez un peisaj,

un vis spulberat.

Și-ncerc să înțeleg

inducții,

deducții.

Îmi bat capul cu definiții,

superstiții,

și-ncerc să înțeleg

minunata lume nouă.

Le vom înghiți cu toții într-o zi,

o să ne afundăm între ruminații

anxioase,

scoarța terestră

părăsită de speranță.

Și-ncerc să zbier

poate pentru viața care putea fi,

înainte să ajungem în dedesubtul

subjugării popoarelor.

Știrile,

colonizarea în masă

și planeta roșie.

Și-ncerc să văd dincolo de empirism.

Mă apasă

și simt că mă înec,

dar am promis n-am să disper

în timp ce

oamenii dezamăgiți se țin de sticle.

Isteric

și-ncerc să produc o reacție chimică

și poate o să-mi crească aripi

ca să nu afund

picioarele dezechilibrate.

Și mă apucă un raționalism

inutil,

lumini stroboscopice,

și-ncerc să mai privesc

câteodată

pe Cine slăvesc.

câteodată mi se pare
poate-i doar o iluzie
că mi-a fost bine
"cândva"

timpul ăsta,
prețios cum ni se pare,
fuge,
uită și el
cât de repede se moare.

e succint,
scurt,
nici dorul nu mai strigă
de data asta nu mai spune „stai”,
de fapt,
cred că nu mai spune nimic altceva decât
"existai"

cum rămâne cu recunoștința?
mereu în alt loc,
departe de aici,
departe de acum.
hipomnezie.
am uitat de prea multe ori
nu-mi vine să-mi mai amintesc,

„tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ni s-a dat.”

dacă-aș fi mulțumită
n-aș mai crea,
n-ar mai fi "artă"
tot ce fac
în fapt
este fericirea pe care n-o simt,
pe care
n-am simțit-o.

tot ce-a fost și n-a fost
timp, timp, timp
ești plata regretelor
amalgamul amintirilor...

accidental,
îmi aduc aminte acum.
Tu?

As vrea sa fiu o floare

Sa iti daruiesc un gand

As vrea sa cresc in mare

Sa te veghez,iubind.

As vrea sa fiu oceanul

Ce te iubeste in furtuna

As vrea sa fiu o perla

Cantand sonate ,cand e luna.

As vrea sa fiu iubirea

Ce-n suflet se sadeste

As vrea sa fiu dorinta

De dragoste celesta.

As vrea sa fiu si marea

Cea care iti zambeste

As vrea sa fiu lumina

Cea care te priveste.

Sunt toate astea si mai mult

Iubirea mea zambeste

Ca agasit un cer pierdut

Iubind pe cel ce il doreste.

Drumul prin iubire

Se numește zbor!

Drumul către suflet

Se numește dor!

Drumul dintre inimi

Dă iubirii veste!

Dorul ,printre gânduri,

Spune o poveste!

Drumul prin iubire

E un vis,mereu!

Drumul către tine

Se numește…Eu!

Ochii-ți către mine

Sunt ca un izvor,

Sufletu-mi-adapă

Și-l hrănesc cu dor!

Drumul prin iubire

Se numește zbor!

Drumul către suflet

Se numește dor!

Justina Butaroiu 

Umbre dansează pe pereți,

De dor și plângeri, de amărăciuni grele.

Nu am puteri să mă ridic, cad iar,

Tristețea mă strânge, oftez iar și iar.

Ascult muzică în camera mea,

Îi las pe toți prietenii, nu-i treaba mea.

Nisipul pustiului mă înconjoară,

Se umple lumea mea, singură mă adapăra.

Sufăr, e real, dar nu mai pot minciună,

Adevărul lor e fals, o falsă pătură.

Singură cu mine, eu nu mă mint nicicând,

Adevărul meu e drept, și-l port în gând.

Autoarea Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 01.11.2024

Adesea stam si ne gandim

Viata de unde o primim

Stam ne gandim si cugetam

Ce este viata -o meritam

Cu drag si dragoste -o primim

Chiar daca -n viata mai gresim

Viata in sine nu-i un gresi 

Eu -n dar divin carel primesti

Un dar divin ce-i floare in zare

Ca toti avem o ursitoare

Un astru ca sa-ti daruiasca

E steaua noastra norocoasa

Si vezi minununi inaltatoare

Ai orizontul la piciore

Le vezi si crezi ca e un vis

Este al doilea paradis

Cerul cu tot ce are en el

Ni la pus sa-l cercetam

Si tot intregul universu

E dat de creatorul nostu

Iubitule, vreau să îți aud inima cum bate.

Vreau să privesc ploaia pe geam cu tine lângă mine

și să-mi pierd mințile în parfumul florilor de mai

pe care mi le-ai dăruit.

Vreau ca ploaia să ne fie martoră,

martoră a unui dans copilăresc printre picăturile ei.

Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii

Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii

N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna

Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună

S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă

Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă

Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară

Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă

Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă

Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă

Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă

Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă

Am întrebat pământul de-i greu să fie greu

Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu

Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare

Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare

Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă

Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă

Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată

În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată

Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată

Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată

Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă

Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă