John Wayne

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

câteodată mi se pare
poate-i doar o iluzie
că mi-a fost bine
"cândva"

timpul ăsta,
prețios cum ni se pare,
fuge,
uită și el
cât de repede se moare.

e succint,
scurt,
nici dorul nu mai strigă
de data asta nu mai spune „stai”,
de fapt,
cred că nu mai spune nimic altceva decât
"existai"

cum rămâne cu recunoștința?
mereu în alt loc,
departe de aici,
departe de acum.
hipomnezie.
am uitat de prea multe ori
nu-mi vine să-mi mai amintesc,

„tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ni s-a dat.”

dacă-aș fi mulțumită
n-aș mai crea,
n-ar mai fi "artă"
tot ce fac
în fapt
este fericirea pe care n-o simt,
pe care
n-am simțit-o.

tot ce-a fost și n-a fost
timp, timp, timp
ești plata regretelor
amalgamul amintirilor...

accidental,
îmi aduc aminte acum.
Tu?

printre lanuri

și tămâie

am promis că-i voi spune

dar e doar o confesiune,

o întâmplare a ființei mele

un deșert în indigo

care s-a uscat en gros

și-atunci?

exista o pasăre cântătoare în inima mea,

din vină nu mai are glas.

asuprită-n sinea sa,

pare-se,

îmi semăna

mă întorc la felurite,

o să uit iar cum cobor

și iarăși nu am somn

acedie

Doamne, dacă n-aș uita

aș fi în prezența Ta.

Dar astăzi mi-am amintit,

oare mai este timp?

zâmbesc

legile morale,

dar ce-i cu mine?

fost-am printre orologii,

și nu mai știu...

am uitat că ele s-au oprit,

am uitat că n-avem timp.

și acum stau în fața Ta,

plină de rușine,

fiindcă am uitat de Tine.

Nu are sens,
c-am fost poezii,
da' fără rime;

Treapta descendentă
a situației noastre
(aș fi vrut să spun a iubirii)
și încă ascultam
îndrumări chirurgicale
despre cum ar trebui să mă comport.

Pe o scară diatonică statică,
într-o scenetă clasică,
cât timp m-ai întors pe dos...
De ce nu am putut să-l concediem
pe domnu' regizor?

Văpaie a viscerelor mele,
singurul care mi-ar cumpăra iubirea în rate,
acum îți achiți datoriile în creioane colorate.

À la fin,
atât de încrezători,
aruncând fotografiile
Polaroid
cu noi doi,
și peste câteva minute le lipeam înapoi.

Nu știam cum să iubim mai mult.
Nu știu cum să scriu despre altceva.

Fiindcă atunci când afli,
știi ce face ca lumea să se învârtă
și rămâi
cu personajele tale îngropate -
„Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult aici și mai puțin altunde.”

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

Mă întorc la tine,

Țărișoară dragă,

Spre zările senine,

Ce-mbie și mă leagă.

Unde gândul mă apasă 

Și pământul mă cuprinde,

Unde înseamnă acasă 

Și lumină se aprinde..

Acolo unde se arată 

La ferestrele plouate 

Chipul ce m-asteaptă,

Strigându-mă în șoapte..

Pășesc al casei prag 

Cu sufletul înaripat,

Sărut obrazul drag,

Cu dor înfiripat..

Adulmec izul delicat,

În jilț mă adâncesc 

Și mă simt fermecat,

De căminul ce-l iubesc..

Ce dacă acum răsare soarele,

Dacă e atâta beznă între noi,

Căci căldura se poate duce

Și cu strălucirea înapoi...

În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,

În nopți de gheață și de frig,

În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,

În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

Chiar de nu ți-am fost eu luna 

Singur ai să-ți găsești una 

Una mult mai luminoasă

Nu mea jumătate arsa 

Ți-am oferit tot ce-ai vrut 

Tot ca tine ai făcut 

Te aștept pe banca noastră

Să mă strângi tare in brațe 

Și să-mi spui că nu mai pleci 

Să îmi spui că mă iubești 

Și că nu ma mai rănești 

Ai știut să dai în mine 

Să mă rănești foarte bine 

Mi-ai făcut inima gheață

Și ai spart o bucatele

Ce fac eu acum cu ele

Nici dragostea na învins 

Lanțul nostru sa desprins 

Iubirea nu-i ca in filme 

Sau scenarii și povești 

Când iubești mai și rănești 

De Alexandru 

Era rana mea,

Rana care o simțeam și sub unghii

E rana pe care nu o pot scoate,

Nu are vindecare.

E ceva ce rămâne în adîncul sufletului,

E rana de care nu uiți 

E rana, e pedeapsa, e boala din cap

De ea nu ai scăpare.

E rana care îți împleteste tot sufletul 

Te strînge de parcă ar rupe ceva în tine.

E boala care te frământă, te macină, te pune pe gânduri.

E rana , e boala , e pedeapsa din corpul și sufletul omenesc

Îngerii apun cerul,
Misterios și sumbru,
Credeam că azi e soare,
Dar mai mult e neutru.

Trăsura se plimbă și bate din bici,
Căci omul e critic,
Niciodată nu-l simți.

Apune cuvinte peste sufletul tău,
Totuși, e atât de rău să fii ateu?

Oare gândim despre oameni la fel,
Sau simțul de creștin ne dă feste mereu?
Eu sunt echivoc
Și n-am stăruință,
Dar un Dumnezeu mă scoate mereu la căință.

Nu ne comparăm, mi-ar spune unii oameni,
Căci eu fac ce vreau fără să mă simt anost,
Dar tu simți frică și te numești păcătos.

Are dreptate cumva, dar nu o numesc frică,
Căci cerul e plin de recunoștință.

Mai bine fricos, dar cu umilință,
Decât critic fără voință.

De-ar veni cerul peste noi,
Eu am scut, o cruce pleacă spre voi.