Visul V

Iertarea

Pădurea era cufundată în liniștea adâncă a miezului nopții. Un strat gros de zăpadă acoperea totul în jur, iar lumina rece a lunii se reflecta în fiecare fulg înghețat. Nu se auzea nici vântul, nici glasul vreunei păsări. Doar o liniște absolută, aproape nepământească.

Stăteam desculț în zăpadă, dar nu simțeam frigul. Eram în genunchi, cu privirea plecată asupra trandafirului de un roșu închis — Prințul Negru. Floarea era aproape neagră, însă pe petalele ei purta mici stropi roșii care străluceau straniu în lumina lunii. Erau picăturile de sânge din degetul meu arătător, căzând una câte una: un strop pe o petală, altul pe o frunză.

Stăteam aplecat deasupra lui, încremenit.

Atunci, din adâncul întunericului, s-a auzit un râs. Un râs lin și familiar, pe care l-aș fi recunoscut oriunde.

Ana.

M-am ridicat instinctiv în picioare. În clipa aceea am observat un detaliu neașteptat: nu mai eram desculț. Purtam încălțăminte rezistentă, de parcă drumul pe care urma să-l fac cerea să fiu pregătit pentru o călătorie lungă.

— Ana! am strigat.

Râsul s-a auzit din spatele unui copac din apropiere. Am alergat într-acolo. Când am ajuns lângă trunchiul gros, nu era nimeni. Din depărtare, sunetul s-a auzit din nou. Am alergat iar. Și iar. De fiecare dată, vocea venea din altă direcție.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, pădurea din jur se schimba într-un ritm amețitor: iarna devenea vară, vara se transforma în toamnă, iar toamna se întorcea din nou în iarnă. Nu exista un început și nici un sfârșit — doar un cerc nesfârșit al timpului. Copacii își schimbau frunzișul în câteva clipe, iar zăpada se topea și îngheța la loc înainte ca vreo picătură să atingă pământul.

Am continuat să alerg până când pădurea s-a sfârșit brusc. În fața mea s-a profilat din nou orașul. Casele arătau straniu: întregi și noi pe o parte, crăpate și în ruină pe cealaltă, ca și cum două lumi paralele ar fi fost legate forțat într-una singură.

Am mers înainte pe aleile cunoscute până ce am ajuns în parc. Scrânciobul vechi se legăna încet sub lumina lunii, dar era complet gol.

— Ana... am șoptit.

Niciun răspuns.

Am închis ochii pentru o secundă. Când i-am deschis din nou, parcul dispăruse. Mă aflam din nou în pădure. De data aceasta însă, nu am mai alergat.

În fața mea, la doar câțiva pași, stătea Ana. Ca de obicei, chipul îi rămânea imposibil de văzut, învăluit într-o umbră caldă. Dar nu mai fugea. Nu mai râdea din depărtare. Stătea pe loc, nemișcată.

Am făcut un pas spre ea. Ea a făcut un pas spre mine. Între noi nu mai exista nicio urmă de frică, de incertitudine sau de supărare. Doar o liniște profundă.

— M-ai căutat?, a întrebat ea încet.

— Tot timpul, i-am răspuns, cu o voce care abia se auzea în noapte.

Ana a lăsat privirea în jos pentru o clipă.

— Știam.

A ridicat încet mâna și mi-a întins trandafirul Prințul Negru — aceeași floare pe care încercasem să o ating la începutul nopții. I-am luat tulpina: floarea era caldă, iar petalele ei catifelate refuzau să înghețe sub gerul din jur.

— De ce mie?, am întrebat-o.

Pentru prima dată, în vocea ei nu se mai simțea nicio urmă de tristețe:

— Pentru că iertarea nu înseamnă să uiți. Înseamnă să alegi să mergi mai departe.

În clipa aceea, un vânt blând a început să bată printre copaci. Pentru prima dată de la începutul viselor, anotimpurile au încetat să se mai schimbe. Pădurea a rămas încremenită așa cum era: senină, stabilă și liniștită.

Undeva, în adâncul întunericului, s-a auzit din nou urletul lupului alb. De data aceasta nu mai părea un avertisment sau un urlet de luptă; sunetul răsuna blând, ca o gardă ce veghează drumul ce urmează. Din depărtare, urletul a început treptat să se apropie, până când fiara s-a materializat în spatele meu.

Ana m-a privit pentru ultima dată și mi-a spus:

— Vlad, mă bucur că ți-ai găsit calea, că ți-ai găsit iertarea singur. Nu mai trebuie să fugi după mine, după o iluzie creată de tine. Tot ceea ce este aici a fost complet creat de mintea ta, de emoțiile tale... Dar acum nu mai trebuie să alergi. Mergi pe calea cea dreaptă și crezi.

Lupul alb, ajuns chiar în spatele meu, și-a ridicat capul și a scos un urlet scurt. O rafală puternică de vânt a măturat poiana, iar în clipa următoare Ana a dispărut definitiv. În locul ei nu a mai rămas nimic, doar trandafirul roșu-închis pe care îl țineam strâns în mână.

Lupul alb a rămas lângă mine. S-a apropiat tăcut și s-a întins pe labele din față, privind spre mine cu ochii lui albștri ca de cristal.

Am îngenuncheat lângă el, am luat trandafirul Prințul Negru și l-am așezat ușor pe zăpadă, chiar lângă labele fiarei, pregătit să pășesc mai departe.

Nu voi crede că cerul e senin,

Chiar dacă ochii îmi arată asta,

Când viața-mi toarnă-n suflet un pelin

Și-mi cere-n lacrimi să-mi măsor noaptea.

Nu voi crede în zâmbete de rând,

Nici în minciuna pusă la păstrare,

Când simt o greutate stând pe gând

Și-un dor ce nu își află nicicum alinarea.

Nu voi crede-n povești cu drum curat,

În pacea care vine ascunsă pe furiș,

Când umbra unui pas ce-a tocit pragul

Rămâne singură pe un tăiș.

Nu voi crede că timpul e un doctor bun

Și șterge tot ce sufletul a plâns,

Când eu de-abia mă mai adun

Din focul care încă n-a fost stins.

Nu voi crede că totul e frumos

Și lumea-i caldă, fără de prihană,

Până nu-mi văd părinții sănătoși,

Și fără-o rană... fără nicio rană.

Stau cu penița oprită deasupra unei foi albe,

Ca deasupra unei mări liniștite în amurg,

Acolo unde gândurile nu mai au nevoie de vorbe,

Și unde toate furtunile din mine în sfârșit se scurg.

E starea aceea rară în care cuvântul se sfiește,

Și tace mai mult decât toate metaforele spuse-n vânt,

Un fel de lumină curată care pe suflet se odihnește,

Și-mi dă pacea pe care n-am mai aflat-o pe pământ.

Am căutat atâta timp rima perfectă, tăioasă,

Să zgârie timpul, să lase urme adânci în metal,

Dar acum înțeleg că poezia cea mai frumoasă

E cea care respiră-n tăcere, dincolo de orice mal.

E starea de spirit în care te uiți la o frunză ce pică,

Și vezi tot universul rotindu-se lin în zbor,

Fără nicio grabă, fără nicio aspră frică,

Doar cu un dor blând, cald și trecător.

Așa că las ultima rimă să doarmă pe buze uitate,

Și nu o mai scriu, o las să plutească-n apus,

Căci unele lucruri rămân mult mai adevărate

Atunci când le ții în tăcere... și nu le mai spui nicicum.

Amurgul își întinde pe suflet o perdea,

Iar umbrele din mine încep să prindă glas,

Sunt gândurile negre ce nu le pot tăcea,

Demonii mei din noapte, ce nu mi-au mai rămas

Doar simpli spectatori la tot ce am trăit,

Ci au devenit maeștri în arta de-a mușca,

Din orice amintire ce încă n-a murit,

Din orice colț de liniște ce s-ar putea usca.

Un demon e regretul că n-am spus la timp,

Altul e teama oarbă de tot ce va urma,

Iar cel mai greu dintre ei, prin vreme și prin timp,

E cel care îmi spune că nu mai pot spera.

Dar nu sunt creaturi cu gheare și cu coarne,

Ci doar cioburi din mine ce încă mă rănesc,

Frici vechi ce caută în noapte să mă doboare,

Gânduri rătăcite pe care le hrănesc.

Când liniștea din casă e iarăși tulburată,

Și pașii dimineții se-aud venind încet,

Iar dacă demonii mei fac noaptea-ntunecată,

Tot eu sunt cel ce poartă în suflet un regret.

Nu sunt doar numele purtat în treacăt,

Nici umbra ce se pierde pe asfalt,

Sunt un răspuns zăvorât cu un lacăt,

Un gând ce caută un alt tărâm înalt.

Privesc în sticlă și nu văd un chip,

Ci doar o mască prinsă într-un rol,

Un turn zidit pe cioburi și pe nisip,

Ce se dărâmă într-un spațiu gol.

Sunt cel ce tace când ar vrea să strige,

Sau cel ce râde când e frânt în doi?

Un foc ce arde fără să se stingă,

Sau un străin ce trece printre noi?

O luptă dură între oră și gând,

Un pas făcut pe margine de stâncă,

Sunt cel ce caută un rost pe pământ,

Purtând o taină ce rămâne adâncă.

Desfac din mine straturi de tăcere,

Să caut urma primului semnal,

Nu e un nume, nu este durere,

Ci doar un spasm din pulsul inițial.

Sunt o întrebare fără răspuns,

Pășind peste al timpului hotar,

Un adevăr sub noapte bine ascuns,

Un căutător ce nu luptă-n zadar.

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

deschizi larg geamul dinspre strada pustie

privești în gol

sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum

neumblat de nimeni

îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră

ca să-ți ascunzi nerăbdarea

adesea aprinzi o lumânare în geam

încercând să îndepărtezi noaptea parșivă

cuibărită-ntre noi

nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană

o iluzie

mai bine ai stinge lumânarea

nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre

de unde-am plecat

păstrează-mi totuși o cupă de dulceață

din cireșe amare

să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…

La mine-n cap se aude o sublimă vioară

La primele trei note sentimentele-mi omoară,

Violonistul sunt eu, cu sufletul rece ca gheața,

Lipsit de sentimente pe strofe-mi las viața....

Poate c-am înebunit, sau poate așa sunt eu,

Un om cu suflet rece lipsit de dumnezeu,

Un antisocial depresiv drogat lipsit de viitor

Ce cu disperare se agață de un vis nemuritor....

Am reînceput viața cu atribuții de ” OM MARE ” ,

Mă uit în urma anilor ce au trecut

ca ninsoarea prin iarna inocentă ...

Aparent nu mă simt copil,

Dar nici societatea nu mă ia

în considerare cu drepturi depline..

Încerc să fac totul exemplar, 

Dar sunt rătăcită printre norii  

lui Cupidon de care nu mă pot lepada

până la nunta de aur .

Român la muncă în Italia

La Roma ai plecat spăşit,

Ca să îţi faci un viitor,

În Colosseum ai trudit,

Dar doar ca salahor.

Unui beţiv 

Setos ai fost de mititel,

De când creşteai cu bona,

Serveai pe-atunci un păhărel,

Acuma … bei cu tona.

Unui june  

Trăia frumos ca într-un vis,

Şi-n viaţă n-a avut habar,

Că însurându-se c-un miss,

Se schimbă totul în coşmar.

Unui marinar

În visul tău de marinar,

Ai vrut miss fata de la ţară,

Acum ţi-e viaţa un calvar,

Şi navighezi mai mult pe-afară.

La Polul Nord

A venit cam obosit,

Cu fața ca de pelagră,

Și ne spuse stânjenit:

Am avut o noapte neagră.

Discuţie

Am crezut că e război,

Sau o ceartă între rude,

Însă am aflat apoi:

El e surd iar ea n-aude.

Acuzaţii 

După zece ani de chin,

Am decis să rup tăcerea,

Şi acuz al meu destin,

Că mi-a hărăzit muierea.

Ezitare

Ai căutat în lung şi-n lat,

Să-ţi iei o soaţă fără toană,

Tot ai triat şi-ai selectat…

Şi te-ai ales cu-o bună poamă.

Decepţie

Contabila ai vrut-o de soţie,

Şi-a calculat nopţi lungi la masă,

Ţi-a dovedit că ştie meserie…

Şi aţi pierdut o casă.

Decepţie

Pe cârnă, ai vrut-o de soţie,

Şi te jurai solemn şi pe cuvânt,

C-ai s-o iubeşti pentru vecie,

Dar te-a lăsat cu nasu-n vânt.

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…