Visul V

Ieși din umbră, dar nu ai contur,

Timpul șterge ce-am crezut că rămâne,

Niciun spațiu nu e atât de sigur,

Când prezentul se desface de mâine.

Gânduri vechi se adună în rafturi,

Iar memoria le caută rece.

Niciun chip nu mai are hotaruri,

Doar un abur prin spațiu mai trece.

Nu poți prinde o imagine-n mână,

Ea se schimbă la orice privire.

O amprentă ce n-o să rămână,

O arhivă fără de numire.

Tot ce-a fost s-a prefăcut în cenușă,

Iar trecutul e doar dâră ușoară.

Ea se strecoară încet pe sub ușă,

Și în noapte tăcută coboară.

În sertare de umbră și goluri,

Gândul caută vechiul repaus.

Lumea veche se sparge în cioburi,

Prăbușită în propriul ei haos.

Ce-a fost viu se dizolvă-n uitare,

Restul e doar un praf de cărbune.

Peste tot e o liniște mare,

O arhivă ce nimic nu mai poate spune.

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.

Frica nu e o ezitare. E o plagă infectă, bătută în carne de fiecare dată când un ignorant și-a deschis gura ca să scuipe pe viața mea.

Nu s-au mulțumit să se dea la o parte. Au vrut să se simtă zei pe seama mea. I-am văzut cum își trăgeau hainele mai aproape, cum își strâmbau fețele de parcă aerul din jurul meu era otrăvit. „Stai mai departe, să nu mă molipsești.” „Mă mănâncă pielea lângă tine.” Se purtau ca niște animale speriate de propria lor umbră, dar cu tupeul de a se crede superioare. Au râs, au făcut glume ieftine și s-au bucurat ca niște șacali: „Ce bine că o are el, norocul nostru.”

Iar cea mai mizerabilă dintre toate — „Cum de te mai ține Dumnezeu pe pământ?” Câtă mizerie sufletească să ai ca să-i spui unui om că n-are dreptul să respire?

Cuvintele astea nu s-au pierdut în aer. S-au înfipt ca niște ancore ruginite. Frica mea de azi nu e că sunt eu slab. Frica e scârba și furia că, dacă îmi deschid sufletul, voi da peste alt ticălos care abia așteaptă să calce pe mine. E o gardă ridicată din ură pentru ignoranța lor.

Ei au crezut că mă îngroapă sub râsete și judecăți. Dar s-au înșelat. Ei au rămas doar niște reptile pline de cruzime, iar eu sunt încă aici, cu toată durerea mea turnată în cuvinte care acum îi arată exact așa cum sunt: niște monștri care s-au hrănit din suferința altuia și care poate încă o fac.

Nu sunt doar numele purtat în treacăt,

Nici umbra ce se pierde pe asfalt,

Sunt un răspuns zăvorât cu un lacăt,

Un gând ce caută un alt tărâm înalt.

Privesc în sticlă și nu văd un chip,

Ci doar o mască prinsă într-un rol,

Un turn zidit pe cioburi și pe nisip,

Ce se dărâmă într-un spațiu gol.

Sunt cel ce tace când ar vrea să strige,

Sau cel ce râde când e frânt în doi?

Un foc ce arde fără să se stingă,

Sau un străin ce trece printre noi?

O luptă dură între oră și gând,

Un pas făcut pe margine de stâncă,

Sunt cel ce caută un rost pe pământ,

Purtând o taină ce rămâne adâncă.

Desfac din mine straturi de tăcere,

Să caut urma primului semnal,

Nu e un nume, nu este durere,

Ci doar un spasm din pulsul inițial.

Sunt o întrebare fără răspuns,

Pășind peste al timpului hotar,

Un adevăr sub noapte bine ascuns,

Un căutător ce nu luptă-n zadar.

Într-o mică călimară,

Așezată la fereastră,

Picătura de cerneală

Visează la lumea noastră.

Când stiloul o atinge,

Ea pe foaie scrie-ndată:

O poveste cu o pisică

Și o zână minunată.

Sare-un A, un B se-ncurcă,

Un C râde-ntr-un copac,

Iar un D mai somnoros

Face nani într-un lac.

Toate literele cântă

Și se prind în horă mare,

Iar cerneala din peniță

Lasă urme de culoare.

Iar când noaptea o să vină

Peste sat și peste drum,

Picătura-n călimară

A adormit liniștită acum.

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

Cum e toamna ruginie

Asa suflet am si eu 

Caci nu te mai am in fata 

Cum te aveam  in fiecare dimineata 

Să simt caldura ta in ale mele brate

Iar chipul tau frumos sa ma priveasca

Cu-n zambet cald ,placut si dulce

Ce-n inima caldura imi aduce.

Dar din pacate , toate acestea nu mai sunt

Iar sufletul meu e trist si ratacit 

La fel precum plutesc frunzele in vant

Imi pierd speranta ca-o sa mai te vad râzand 

Iar timpul n-o sa vindece curand

Tot ceea ce simt eu cand te am la mine  in gand....

Unde stralucesti tu, Luna?

Asta seara cand eu plang?

Vreau toti norii sa se -adune

Sa nu te mai vad nicicand!

Unde stralucesti tu, Soare?

Asta zi cand eu ma sting?

Poti sa iti imaginezi tu oare?

Lacrimi grele-n Cer senin?

Unde stralucesti Lumina?

Astă noapte cand eu zac,

Poti sa fii asa naiva?

Sa nu vezi ca eu ma zbat.

Unde stralucesti tu, Viata?

Asta zi cand ma destram

Atârnând  de-un un fir de ata

Las in urma tot ce am.

Fidelitatea celor din jur tinde să fie o proiecție a contextului social, nu a unei apropieri autentice. La cea mai mică oscilație a statutului, relațiile considerate solide se transformă radical, confirmând caracterul conjunctural al atașamentelor din perioadele favorabile. Abia atunci se conturează paradoxul de a fi profund singur în mijlocul celorlalți și certitudinea că singura ancoră reală a unui individ este el însuși.

Straja, the village where flowers grow high,

Cornfields invite the thieves to come by,

Manhole covers stick out of the way,

You trip, hit your head, no matter the day.

Te-ai pierdut pe drumuri înalte,

Văd că oriunde mergi, bucăți din tine lași

Celelalte iubiri vor aștepta să tresalte,

Prinzându-le după multe frângeri de inimă;

Ei rănindu-te, te-ndepărtezi cu mici pași

Ne-am lăsat să ne vindecăm prin lumina minimă.