Dimineți de cristal
azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...
Poems in the same category
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Cine sunt?
Deseori ma gândesc,
uitându-mă la lună,
Dacă chiar îmi place cum trăiesc,
Dacă chiar am inima bună.
Cine sunt…cine sunt?
Ma nedumeresc eu cu ea
Doar luna știe ce înfrunt
Doar luna frumoasa mea.
Ma rătăcesc printre goluri,
Oare…oare a observat?
Ma rătăcesc printre doruri
Caci nu știu ce viața am de dat.
De primit tare aș vrea,
Luna nu o muți
De iubind cumva,
Doar stând sa o asculți.
Mă uit în sarea albastră
Ascultă la mine ce-ți zic,
copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,
Toți “e la modă să băgăm droguri”
Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.
Trece timpu’ și ușor li se înfiripă
Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,
că ei normal ca nu vor să zică
“bă am o problemă și nu-i una-i mică”
Trece timpu’ iar și se trezesc
Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,
Că au ajuns dintr-o viață plină,
Într-una plină de rugină.
Rugina de pe cârligul ăla,
când sarea e pescarul prin ape
Te agață și ușor devin șarpe,
Și se apucă să mai zică,
“hai fă-mi și mie doar una mică”
De la mici ajung la mari,
Toleranțe de spartani,
Vise cu senzații tari,
Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.
Toți au dat-o cu impertinenta,
și acum ei strâng mâna cu dependența.
Lucrul ce-i vor opri,
din a face ce și-ar dori.
Credința
Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.
Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,
Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,
În numele neamului în Eternitate.
Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,
Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu
Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,
Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
De milenii, natura și-a păstrat proprietățile
Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,
Dând oamenilor fericire și susținând viețile,
Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.
În miresme înzecite și culori nemărginite
Au fost create minunății ce dăinuie,
Mărturii ale existenței planetare zidite
În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.
Cavalerul tristei figuri(Meta)
amagitoare priveliste de iarna
in teritoriul hispanic sontacai fara cal
fara scutier,fara lance-umbra de vis
sau idee a scriitorului poate
(in pana de idei deocamdata)
pana si dulcineea e moarta
(sau nenascuta)
au incercat multi sa ma descifreze
in van cautarile lor
Le iesea mai mereu aceleasi cuvinte
vis,vise,poetul de vis
Iar eu le zambeam calp
stiind ca dupa o viata de om
am ajuns doar alfabet al limbii
Miguel Cervantes des Don Quijote
Degringoladă
n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă
aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens
e pe sfârșite
întrebările nepuse
ochii holbați
goliți de umoarea vitroasă
rămân fără răspunsuri și fără reacții
îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral
.
și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri tot cerul
în bătaie de joc
.
știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru
.
unde să-nghesui atât infinit
atâta albastru
.
abia mai este loc pentru o boare de aer curat
.
ultima frântura de liniște
rămasă de ieri
într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală
nu mai are puls
.
disperarea se zbate ca o pasăre neagră
din colț în colț
.
de obosit ce sunt mă prăbușesc între fotolii
.
voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer
năruită in prag
cu stelele aceste risipite pe deluri
cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât
departe
foarte departe de țărm
.
n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…
Other poems by the author
„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .
"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"
.
e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi
în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu auxiliarele
a avea sau a fi
ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen
spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)
sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic
găsim, în schimb, definit instinctul primar,
acel impuls necontrolat al antimateriei,
Big Bang-ul,
imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,
în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,
un eufemism,
lacrima o stare de agregare a materiei,
dragostea atracția dintre doi poli ai conștiinței
de tip opus
prin contopirea acestora
zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul
învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc
Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre
din Calea Lacteii
aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare
absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori
praful stelar
supernovele bătrâne, în colaps,
lumina...
Simone, profesoara mea de dans
unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre
care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru
Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul
ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…
Dezacorduri
cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim
cu trei sute șaizeci de pagini
consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini
de arbori
scrisesem apăsat despre politicieni și președinți
cozi de topor
despre Schweighofer
sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc
fiindcă nu putea fi altcineva
și n-am înțeles de ce
eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare
să nu-mi cadă în cap munții
lupii și urșii izgoniți din casele lor
păsările lăsate să doarmă în aer
ei nu
în rest scrisesem despre lucruri mărunte
precum prețul umflat cu pompa la morcovi
sau lapte
despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție
chestii din astea de prost gust
mofturi
și atunci
mă întreb
cum naiba să nu ieși indignat în piața publică
în calitate de cetățean liber
și să nu strigi hoții…
Neclintire
țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru
locul de-acolo e mort
nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee
spre negru
a pământului
așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut
nici oamenii nu mai trec
copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer
precum niște morți îngopați în picioare
calotele glaciare dinăuntru-mi
alunecă-ncet-încet înspre maluri
aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului
aripile bufnițelor rașchetând norii
deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit
țurțuri imenși îmi atârnă de inimă
așteptând…
Trezirea din vis
Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor
rămas în urmă
impregnat în tocul pantofilor
și-l resimțim
mai întâi
ca pe o rezistență la curgere
apoi ca pe un lubrefiant miraculos
în rezervorele minții
indispensabil în mecanica mișcării de rotație
a viselor
în reducerea forțelor de frecare
dintre speranțe și percepțiile noastre imediate
în dispariția zgomotului
parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti
într-o realitate temporală superfluă
cuantică
care se amestecă impostatic cu visele
și care ți se scurge pe dinaintea ochilor
mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante
cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru
prima zi din an nu se deosebește de ultima
am visat cu ochii deschiși
ne-am trimis sute și mii de mesaje
încurajări
degeaba
timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge
ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii
cu spațiu
asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă
și ridică nepăsătoare din umeri
„e mort!
nu vedeți că e mort?
de acum va trebui să vă descurcați singuri!”
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…