Lepădare

Te duci, și anii de iubire,

I-ai aruncat din inimă și minte,

Și-ți scânteie amarnic în privire,

A mea duioasă rugăminte.

Te duci, călcând peste regrete,

Și lași în urmă ce-a fost ieri,

Furând și-acele mângâieri discrete,

Ce le cerșea noianul de dureri.

Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,

De jarul stins în ochii mei,

De-un vis pierdut încă din fașă,

De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.

Rămân cu mâna-n gol întinsă,

Spre ce-a pierit din viața mea,

Cu amintirea-n suflet stinsă,

Și-o rană adâncă peste ea.

Rămân cu ultima ta șoaptă,

Ce-a fost rostită printre dinți,

Iar ochii mei umili așteaptă,

Cu chipu-ți dulce să-i alinți.

Rămân, și timpul mă străbate,

Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,

Și nopțile din mine-s vinovate,

Că nu ți-au spus cât te-am iubit.

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea plânge dup-o stea,

Și luna tristă-și coace pârgul,

Sub pasul meu si umbra ta.

Pământul se roteşte parcă înapoi,

De nori se sinucide-un curcubeu,

Iar cerul tună ca într-un război,

Pe umbra ta și pasul meu.

Amoru-i trist şi zboară singuratic,

Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,

S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,

Şi umbra ta, și pasul meu…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea cântă ca o cucuvea,

Aidoma cum a vrut demiurgul,

Sub pasul meu și umbra ta…

Din lume vreau ca să mă șterg,

Pe caii apocalipsei să alerg,

Să râd la o cafea pe Marte,

Citind Geneza dintr-o veche carte,

Apoi să sun din trâmbițe de înger,

Și să notez smerit pe foi de sânger,

Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,

Să-mi stea alăturea în Univers,

Să rup pecețile bucăţi, râzând,

Să-i văd pe cei rămași plângând,

Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,

Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,

Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,

Sfințită chiar de zeul Baal,

Și toate semințiile din lume,

Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!

Între moarte și-nviere

Stau pe margine de gând,

Trec prin umbrele tăcerii,

Suflet viu, dar muribund.

Între vis și amintire,

Arde timpul nevăzut,

Crucile din cimitire,

Le simt pavăză și scut.

Dincolo de noaptea surdă,

Mă desprind de lut stingher,

Dar lumina mă refuză,

Rătăcind prin adevăr.

Și rămân o trecătoare

Între cer și întuneric,

Legănând în neuitare,

Tot destinul efemeric.

Între moarte și-nviere,

Sunt un râu ce curge lin,

Început și încheiere,

Spre un alt locaș divin.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Mai scad o zi din viață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Îmi pun poemele la gheață.

Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,

Și trag pe mine lungi duminici,

Apoi în ghețuri plec să sap,

Să-mi internez poemele în clinici.

Acasă plâng biserici reformate,

Iar clopotele lung și trist nechează,

La masa mea, pe foile uscate,

Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Încă o zi din mine îngheață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Încarc poeme în librării de gheață.

Unui prieten

Tu ai muncit prin ţări străine,

Şi ai trei case făcute chiar cu stil,

Dar văd acum, bietul de tine

Că îţi duci traiu' într-un azil.

Corona virusul

Toţi se întreabă cum arată,

Virusul considerat fatal,

L-am văzut şi eu odată,

Ce mai…e mortal.

Lui S. Busuioc

În tinereţe nu stăteam deloc,

Şi alergam prin Busuioc,

Acum când am îmbătrânit,

Îl folosesc doar la gătit.

Unei telenuveliste

Tu zilnic vizionezi telenuvele,

Şi critici răutatea şi ura nemiloasă,

Constat că te inspiri mereu din ele,

Că văd aşa ceva la tine în casă.

Tratament

De eşti bolnav, te va trata vecina,

Chiar dacă ai un cancer sau tumori.

A studiat de prin reviste medicina,

O şansă de mai ai, cu siguranţă mori.

Căsătoria 

Când era copil, se ştie…

Era rău, mare război.

După-un an de căsnicie,

A cam devenit pisoi.

Alegere

Ţi-ai luat un înger de nevastă,

Femeie chiar de prima clasă,

Şi-acuma îţi e ca o năpastă,

Căci parcă stai cu dracu-n casă.

Ospitalitate

Bucuroasă m-ai primit,

Mă serveşti cu sucuri reci,

Şi în loc de bun venit,

Mă-ntrebi calmă: - Da, când pleci?

 Împăcare

M-aş împăca încă odată,

Cu toţi fraţii mei în cor,

Dar tot amân, ca acea dată,

Să fie după moartea lor.

Prietenilor 

Se-ntâmplă des, i-adevărat,

Să mai cădem într-un păcat,

Dar unii dintre noi, o spun spăşit,

Direct spre iad au drumul hărăzit.

Ai plâns?

Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat

Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..

Am plâns să simt că pentru tine n-am contat

Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..

Plângi?

Mai plâng când amintirile mă năpădesc

Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..

Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc

Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.

Mai plângi?

Uneori când simt că nu mai am putere

Alteori când mult prea mult îmi pasă

Și... când în inimă simt doar durere

Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!

Un iubitor de vise, am devenit în timp

Și un poet oniric, rareori lucid.

Frenetic când pe brațe, se contopesc încet,

Pixul și cu foaia, mirific sentiment.

Mă plimb spre orizonturi, vagi, imaginare

Și îmi urmez visele cuprins de alienare.

Străbat în lung și-n lat un drum rece, pustiu

Un drum de țară vechi ce pare alotriu.

Prin nori de praf și ceață o lumină se vede,

Ce-n fiecare seară spre apus purcede,

Apare dimineața, calea mi-o luminează,

Mintea ostenită permanent mi-o ține trează.

Lumina ei m-apasă, mi-e în suflet astenie,

Corpul mi-e obosit dar pixul încă scrie.

Și când ajung aproape de-ambiție condus,

Se mistuiește-n zare iar eu mă simt răpus.

În fiecare noapte, mă pierd în întuneric.

Tot mai agitat, am devenit coleric.

Vise deșarte, mă poartă spre apus,

Exteriorul mi-e intact dar sufletul distrus.

în cutia poștală,

timpul

a păstrat câteva

broșe de umăr 

clepsidre sparte și

amintiri deșarte.

norii,

mari dinozauri cu pene,

duc criptograme

cerșetorilor orbi

de la poarta Ierihonului.

În vârtejul unei iubiri pierdute,
Ai fost lângă mine, mereu tăcută.
Când inimile s-au spart, lacrimi s-au vărsat,
Tu ai adus lumina, ai risipit ce m-a apăsat.

Pe cărări încâlcite de nopți amare,
M-ai ghidat spre priveliști mai clare.
Nu mai sunt pierdut în ceața umbrei,
Cu fiecare cuvânt, fricile mi le-ai luat.

Prietenia ta, pură, un far strălucitor,
Prin zile întunecate și nopți fără sfârșit.
În tine am găsit un țărm statornic,
O legătură pe care timpul nu o va ignora.

Odată iubirea s-a pierdut, dar am găsit mai mult,
O prietenă ce a pășit prin fiecare ușă.
În râsul împărtășit și lacrimile tăcute,
Ai fost lângă mine prin toate aceste ani.

Acum, pe măsură ce viitorul se apropie,

Îl înfrunt fără teamă.
Căci în inima mea, țin atât de adevărat,
Darul prieteniei găsite în tine.

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Toată viața s-a strigat la mine.

Am trăit sub un cer care nu vorbea,

ci striga.

Cuvintele veneau spre mine ca niște uși trântite,

ca niște porunci fără odihnă.

Între pereții zilei s-au izbit mereu sunete ascuțite.

Am crescut într-o lumină care nu mângâia,

ci interoga.

Vorbele cădeau peste mine ca niște insulte,

ca niște pietre aruncate în ape tulburi.

Toată viața s-a strigat la mine.

Strigătul a fost alfabetul meu timpuriu,

urletul — clopotul care mă chema la trezire,

la teamă,

la apărare.

Am învățat să respir scurt,

să răspund înainte de a fi întrebat,

să-mi strâng inima ca pe un animal speriat.

Și în zgomotul acesta continuu

am început să cred

că liniștea este doar o legendă spusă copiilor.

Dar uneori, noaptea,

când orașul își lasă armele jos

și ferestrele nu mai tremură,

simt cum în piept se deschide un loc

neatins de țipăt.

Acolo nu e judecată,

nu e grabă,

nu e poruncă.

E doar o așteptare blândă,

ca o mână care nu apasă,

ci rămâne.

Și atunci înțeleg,

că n-am tânjit nici după tăcere deplină,

nici după izbăvire zgomotoasă,

ci după un sunet

care să nu mă strivească…o șoaptă.

Mi-e dor de o șoaptă!