Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 584
Poezii din aceiaşi categorie
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
DOR DE COPILĂRIE
Copilărie, draga mea
Te-aștept să vii la mine;
De ce-ai plecat așa devreme
Fără să-mi spui
Cuvânt de despărțire?
Te tot aștept și nu mai vii
Mi-e dor, mi-e dor de anii tăi
Ce au trecut atât de repejor
Fără să-mi lași
Un gând de dor.
Mai vino iar la mine înapoi
Să văd frumoasa viață,
Ce eu la școală-ades plecam
Voioasă...dis-de-dimineață.
Pace
Pace! Cuvânt urmat de un ecou
Zâmbetul copilăriei se răsună
Imaginea de pe tablou
Când toți sunt împreună
Când vezi la Televizor,
Cum țările se împacă
Și copii sunt pe lume în vizor,
Ca fiind o piatră sacră
Când toți zâmbesc și dansează împreună
Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună.
Tradițiile vechi, cu toții le serbează
Iată Pacea pe care pe cinste o urează
Uitare...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină,
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna;
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.
Ra și Luna
Ei sunt apa care vede,
Suflet din țărână scos!
Focul care iubind,arde.
Trupii goi,vid întunecos.
Pe loc divin pasesc cei doi,
Izul florilor,a lor culori.
Regatul existentei noi!
Alesii zilei,a nopți orori.
Merg acolo sau vin aici?
Cei puri,cei vii,rătăciți.
Bantuind prin zile-i dulci,
Gradina ei o gusta.
Am uitat sa va spun eu oare?
Este și un șarpe de culoare.
El va fi dușman cu mine,
Se va iubi doar pe sine.
Ra și Luna va numesc,
Primii mei,comoara mea.
Ingeri dragi va dăruiesc,
De demoni sa va feresc!
De ii cauți nu ii găsești!
I-am ascuns in tine.
Indraznesti?
Din lupta suprema sa dovedești?
Drum lung aveți voi sigur,
Cai șirete dar și drepte.
De te grabesti mergi singur!
Impreuna,de departe.
In cuvintele-mi secrete vei găsii,
Ra,fiul soarelui privii!
Frumusetea celei vii,
Luna cu ochi de foc,zambii.
Si le place ei trăiesc,
Un întreg alcătuiesc.
Veate de la zei primesc,
Glas in minte ii surprinde.
Gasiti drumul de la mijloc,
Cautati in noapte,soare!
In dragoste găsiți si ura,
Iar in moarte dulcea-mi viața!
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
DOR DE COPILĂRIE
Copilărie, draga mea
Te-aștept să vii la mine;
De ce-ai plecat așa devreme
Fără să-mi spui
Cuvânt de despărțire?
Te tot aștept și nu mai vii
Mi-e dor, mi-e dor de anii tăi
Ce au trecut atât de repejor
Fără să-mi lași
Un gând de dor.
Mai vino iar la mine înapoi
Să văd frumoasa viață,
Ce eu la școală-ades plecam
Voioasă...dis-de-dimineață.
Pace
Pace! Cuvânt urmat de un ecou
Zâmbetul copilăriei se răsună
Imaginea de pe tablou
Când toți sunt împreună
Când vezi la Televizor,
Cum țările se împacă
Și copii sunt pe lume în vizor,
Ca fiind o piatră sacră
Când toți zâmbesc și dansează împreună
Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună.
Tradițiile vechi, cu toții le serbează
Iată Pacea pe care pe cinste o urează
Uitare...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină,
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna;
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.
Ra și Luna
Ei sunt apa care vede,
Suflet din țărână scos!
Focul care iubind,arde.
Trupii goi,vid întunecos.
Pe loc divin pasesc cei doi,
Izul florilor,a lor culori.
Regatul existentei noi!
Alesii zilei,a nopți orori.
Merg acolo sau vin aici?
Cei puri,cei vii,rătăciți.
Bantuind prin zile-i dulci,
Gradina ei o gusta.
Am uitat sa va spun eu oare?
Este și un șarpe de culoare.
El va fi dușman cu mine,
Se va iubi doar pe sine.
Ra și Luna va numesc,
Primii mei,comoara mea.
Ingeri dragi va dăruiesc,
De demoni sa va feresc!
De ii cauți nu ii găsești!
I-am ascuns in tine.
Indraznesti?
Din lupta suprema sa dovedești?
Drum lung aveți voi sigur,
Cai șirete dar și drepte.
De te grabesti mergi singur!
Impreuna,de departe.
In cuvintele-mi secrete vei găsii,
Ra,fiul soarelui privii!
Frumusetea celei vii,
Luna cu ochi de foc,zambii.
Si le place ei trăiesc,
Un întreg alcătuiesc.
Veate de la zei primesc,
Glas in minte ii surprinde.
Gasiti drumul de la mijloc,
Cautati in noapte,soare!
In dragoste găsiți si ura,
Iar in moarte dulcea-mi viața!
Alte poezii ale autorului
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Călătorul
Mă plimb mereu fără vreun scop,
Şi fac risipă de noroc,
Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,
Şi fac pământului degeaba umbră.
Străbat cărări nicicând umblate,
Itinerarii lungi cărând în spate,
Fac hărţi din scoarţă de alun,
Şi le arunc la un sfârşit de drum.
Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,
Prin faţă clipele-mi trec rânduri,
Doar una pare să mai stea,
Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.
În aer simt mirosul morţii,
Rămân la învoiala sorţii,
Nimic din mine nu mai vrea nimic,
Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Călătorul
Mă plimb mereu fără vreun scop,
Şi fac risipă de noroc,
Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,
Şi fac pământului degeaba umbră.
Străbat cărări nicicând umblate,
Itinerarii lungi cărând în spate,
Fac hărţi din scoarţă de alun,
Şi le arunc la un sfârşit de drum.
Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,
Prin faţă clipele-mi trec rânduri,
Doar una pare să mai stea,
Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.
În aer simt mirosul morţii,
Rămân la învoiala sorţii,
Nimic din mine nu mai vrea nimic,
Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.