Lepădare

Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul

Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe

Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie

Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă

Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde

Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat

Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Copilărie, draga mea 

Te-aștept să vii la mine;

De ce-ai plecat așa devreme 

Fără să-mi spui 

Cuvânt de despărțire?

Te tot aștept și nu mai vii 

Mi-e dor, mi-e dor de anii tăi

Ce au trecut atât de repejor 

Fără să-mi lași

Un gând de dor.

Mai vino iar la mine înapoi 

Să văd frumoasa viață,

Ce eu la școală-ades plecam 

Voioasă...dis-de-dimineață.

Pace! Cuvânt urmat de un ecou

Zâmbetul copilăriei se răsună

Imaginea de pe tablou

Când toți sunt împreună

Când vezi la Televizor, 

Cum țările se împacă

Și copii sunt pe lume în vizor, 

Ca fiind o piatră sacră

Când toți zâmbesc și dansează împreună

Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună. 

Tradițiile vechi, cu toții le serbează

Iată Pacea pe care pe cinste o urează

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină,

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna;

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine 

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Ei sunt apa care vede,

Suflet din țărână scos!

Focul care iubind,arde.

Trupii goi,vid întunecos.

Pe loc divin pasesc cei doi,

Izul florilor,a lor culori.

Regatul existentei noi!

Alesii zilei,a nopți orori.

Merg acolo sau vin aici?

Cei puri,cei vii,rătăciți.

Bantuind prin zile-i dulci,

Gradina ei o gusta.

Am uitat sa va spun eu oare?

Este și un șarpe de culoare.

El va fi dușman cu mine,

Se va iubi doar pe sine.

Ra și Luna va numesc,

Primii mei,comoara mea.

Ingeri dragi va dăruiesc,

De demoni sa va feresc!

De ii cauți nu ii găsești!

I-am ascuns in tine.

Indraznesti?

Din lupta suprema sa dovedești?

Drum lung aveți voi sigur,

Cai șirete dar și drepte.

De te grabesti mergi singur!

Impreuna,de departe.

In cuvintele-mi secrete vei găsii,

Ra,fiul soarelui privii!

Frumusetea celei vii,

Luna cu ochi de foc,zambii.

Si le place ei trăiesc,

Un întreg alcătuiesc.

Veate de la zei primesc,

Glas in minte ii surprinde.

Gasiti drumul de la mijloc,

Cautati in noapte,soare!

In dragoste găsiți si ura,

Iar in moarte dulcea-mi viața!

Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,

Le este sângele arat cu plugul,

Pe câmpuri plânge al lor umblet,

Doar patul, seara, le știe beteșugul.

Le este asuprirea stil de viață,

Iar palmele muncite strigă către cer,

Și roada li-i batjocorită-n piață,

De hoți samsari și prețul lor mizer.

Le este calul numai os și piele,

Iar vaca muge din lipsă de imaș,

Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,

Că pentru azi nimic n-a mai rămas.

De sărbători se odihnesc și ei puțin,

Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,

Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,

Și numai moartea le poate aduce învierea.

Ne batem joc de ei și legea strămoșească,

Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,

Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,

Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.

Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,

Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,

Acolo unde timpul sărută uitarea,

Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.

Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,

La pieptul tău ca un copil mă ascund,

Mângâierea adusă îmi alină orice durere,

Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.

În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,

În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,

Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,

Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.

Îmi e sortit să trec prin astă lume,

Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,

Să fiu gonit de ploi și întunecimi,

Să merg târâș prin sumbre adâncimi,

Să cânt ce altuia îi sună bine,

Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.

Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,

Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,

Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,

Să zbor spre neatinse înălțimi,

Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,

Și să dansez la mine-n carapace.

Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,

Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.

Mă plimb mereu fără vreun scop,

Şi fac risipă de noroc,

Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,

Şi fac pământului degeaba umbră.

Străbat cărări nicicând umblate,

Itinerarii lungi cărând în spate,

Fac hărţi din scoarţă de alun,

Şi le arunc la un sfârşit de drum.

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,

Prin faţă clipele-mi trec rânduri,

Doar una pare să mai stea,

Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

În aer simt mirosul morţii,

Rămân la învoiala sorţii,

Nimic din mine nu mai vrea nimic,

Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.

N-avem nevoie de frumos,

De lucru bun şi adevărat,

Ne place fructul găunos,

Şi munca stând în pat.

Creem un balamuc multicolor,

Culori livide şi stridente,

Cu lighioane în decor,

Şi personaje indecente.

Pe viermele ce roade-n măr,

Simbol l-am declarat,

Bem apă otrăvită din ciubăr,

În care întâi mizerii am vărsat.

Pe prunc din alăptat l-am rupt,

Vedetă am făcut din mamă,

Venin de cobră noi am supt,

Şi acum muşcăm fără de teamă.

De apocalipsă în fiecare zi vorbim,

Acum i-o ştire neinteresantă,

Pe cel de sus nu-L mai iubim,

Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.

Coboară omule cu mintea,

În inima-ţi de piatră,

Prin foc să-ţi treacă gândul,

Să poţi păşi din nou pe apă.

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.