Lepădare

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

Dacă tu ai apărea,

În pustia mea de viaţă,

Mi-aş deschide inima,

S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.

Dacă tu ai apărea,

Doar o clipă lângă mine,

Aş clădi la umbra mea,

Un palat doar pentru tine.

M-aş întoarce-n măruntaie,

Să-mi găsesc suflet pribeag,

Să stârnesc în piept văpaie,

Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.

Dacă tu ai apărea,

Spre sfârşitul meu de viaţă,

Doar o clipă aş blestema,

Şi apoi te-aş prinde-n braţă,

Să stăm prinşi pentru vecie,

Doar o inimă să bată,

Şi doar moartea o să stie,

Al meu chin şi a ta soartă.

Nu m-am înțeles cu vânturile,

și mi-au răscolit toate potecile.

Nu m-am înțeles cu oglinzile,

și m-au întors pe dos

în liniștea chipului.

Acum stau, strivit:

de pași, de umbre, de ape,

cu tăcerile adunate sub pleoape.

Nu m-am înțeles cu păsările,

și mi-au risipit gândurile-n zbor.

Nu m-am înțeles cu somnul,

și mi-a lăsat ochiul deschis

spre alt întuneric.

Acum stau, strivit:

de clipe, de oboseală, de stele

cu nopțile strânse în oasele mele.

Nu m-am înțeles cu timpul,

și a mutat infinitul în mine.

Nu m-am înțeles cu plecarea,

și mi-a crescut rădăcini

printre pași.

Acum stau, strivit:

de lume, de visuri, de cuvinte

în pustiul arid al ființei mele.

Nu m-am înțeles cu sfârșitul,

și s-a așezat lângă mine

pe pragul ușii.

Nu m-am înțeles cu începutul,

și m-a lăsat

în mijlocul drumului.

Acum stau, strivit:

de timp, de dezordine, de drum,

cu soarta – o mână de scrum.

Nu m-am înțeles cu viața,

și mi-a pus în palme

prea multă întuneric.

Nu m-am înțeles cu moartea,

și mi-a cerut

să mai am răbdare.

Acum stau, strivit:

de destin, de oameni, de Dumnezeu,

cu inima – un tărâm al tristeților.

În noaptea asta ninge cu blesteme,

zăpada grea o simt pe ochi și gene,

nici n-am mai râs de multă vreme,

și simt că dorm sub mari troiene.

Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,

iar glasul tău se-aude în uitare,

ca un ecou ce-mprăștie durere,

în trupul meu de leu de mare.

Și iarăși zorii vin și mă întreabă,

de ce iubirea noastră e străină,

iar eu le spun cât ești de dragă,

și poate asta-i cea mai mare vină.

Dar cred, că într-o zi, fără să știi,

vei auzi o voce ce nu îți e străină,

care-ți va spune, pe ascuns, să vii,

pe drumul înapoi dinspre lumină.

Căci dragostea nu moare, doar adoarme,

ca jarul stins sub lemnul putred, rece,

și atunci când inima stârnește alarme,

ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.

În fiecare drum ce ni se frânge,

rămâne umbra pașilor uitați,

ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,

doi rătăciți, ce-am fost odată frați.

Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,

dar timpu-a șters urmele blând,

mă uit spre tine și zăresc priviri,

ce se îndreaptă numai spre pământ.

Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,

un joc al umbrelor ce-și caută ecou,

dar când ne strângem, suntem două abisuri,

ori doi străini, legați de-același hău.

Ne sfâșiem tăcerile pe rând,

cuvintele rămân fără de glas,

și-mbătrânim, întruna murmurând, 

de ce nu face celalt primul pas.

Dar într-un colț de suflet ruginim,

cu amintiri ce mușcă din lumină,

doi frați, ce încă ne privim,

dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină. 

Din lacrimă fierbinte și din sânge,

Se-nalță-un plâns amar și nepătat,

Că-i prea puțin un trup ce-a înviat,

Când sufletul, în lanțuri, încă plânge.

Pe fruntea timpului curg semne grele,

Un stigmat vechi, în carne ars și scris,

Iar sângele din cuie nu s-a stins,

El strigă-n noi din ceruri paralele.

Ce cruce ne mai scapă de-ntuneric,

Când lemnul răstignirii s-a tocit,

Iar trupul de păcate e pocit,

Și cere dreptul de a fi angelic?

Se-aprinde-n lut o taină neumblată,

Un fir de aur dintr-un veac tăcut,

Nu-i moartea cea din care ne-am pierdut,

Ci chinul că ne-am depărtat de Tată.

Prin nervii firii curge-ncet o rugă,

Ca o lumină dintr-un alt apus,

Iar îngerii, cu toții s-au ascuns,

Ori poartă peste aripi câte-o glugă.

Doamne, Doamne mult ne dai,

Multă bunătate ai.

Ne ajuți întruna mereu,

Totdeauna când e greu.

Noi uităm a te chema,

Duhul sfânt este paza,

El se roagă pentru noi,

Te cheamă Doamne la noi,

Iar prin bunătatea ta,

Ne salvezi din nou viața.

Și când necazul iar vine, 

Dumnezeu e iar cu mine ,

Grija ce-o  poartă mereu,

O are doar Dumnezeu,

Primit în inima mea,

Arată iubirea sa .

Căci are credință mare,

Multă pentru fiecare.

Să fim iubitori mereu,

Așa cum e Dumnezeu.

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Spune-mi, ai sta pe marginea abruptă a lumii mele,

Dacă sub noi s-ar căsca golul unor vieți greșite,

Doi călători pe stânci ce stau să se sfarâme-n stele,

Cu urmele de pași prin timp întipărite?

M-ai căuta în hău, în zgomot sau în vânt,

Știind că nicio noapte nu ne va strânge-n brațe,

Că echilibrul nostru nu-i scris pe acest pământ

Și nicio umbră n-o să poată de stânci să ne agațe?

Sau te-ai teme de abisul ce crește între noi,

De neputința de-a opri o mână ce se pierde?

Rămâne-vom o veșnicie doar singuri amândoi,

Privind cum riscul de-a cădea în jur se pierde?

Și totuși, ai rămâne acolo, pe buza acestei zări,

Chiar dacă prăbușirea ne e promisă-n viață?

Căci uneori iubirea trăiește din zeci de întrebări,

Iar umbrele sunt doar iluzii ce dispar în ceață.

Ochii mei, deschiși mai târziu, 

Sărută ușor asfințitul... 

Of, viață! Ca pe-o durere te știu, 

Şi-ți simt până-n prăsele cuțitul. 

Toate rugăciunile înălțate spre cer, 

Au căzut deodată grămadă, 

Respir numai iarnă și ger, 

Și-s singur în a lumii ogradă. 

Cu mama în brațe, îi caut un leac, 

În cer cineva râde, ușor prefăcut, 

Moartea așteptă la poartă de-un veac, 

Și nu știu de care voci să ascult. 

În propria-mi umbră lumina dispare, 

Și scuip revoltat spre destin, 

Mă pierd de pământ, nu mai caut cărare, 

Și-ntr-o beznă totală ochii îmi țin. 

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

Ploaia se revarsă, liniștit în curte,

Pelerina, cizme de cauciuc

Și într-o vreme scurtă

Pe stradă eu străluc.

„E cam înnourat”

Spun cu plictiseală,

Dar se vede ceva luminat,

De sub nori, cu îndrăzneală.

Este soare dulce

Care în dans cu ploaie

Produce o minune,

După vremea amară.

Multicolor și preafrumos,

Un curcubeu apare.

După orice spăimos,

Vine-o sărbătoare.