Epigrame XXII

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...

În lumea umbrelor, sub cerul adânc,

Lunea albastră plânge în tăcere.

Cu chipul său palid, ca de argint,

Adună amintiri, durere și mister.

Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,

Cu umbre lungi și inimi înfrânte.

Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,

Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.

Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,

În noapte rece, se aude un cântec tăcut.

Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,

Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.

Privind spre cer, cu privirea apatică,

O lume întreagă simte povara ei.

Lunea albastră, în singurătatea sa magică,

Răscolește în suflete amintiri de demult.

Dar în umbra ei întunecată, să știi,

Că și lunea albastră ascunde un farmec.

Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,

În noapte întunecată, poartă un secret.

Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,

Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.

Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,

De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Te răscolește

Scoate din tine tot ce ai mai bun

Si te lasă un nebun.

Te lupti si te zbati

Cu toate greutatile ce le ai de rezolvat

Si parca nu se mai termina.

Incerci sa nu mai obosești dar e din ce in ce mai greu sa le ocolești.

Mergi linistit pana dai dupa colt de ele

Si arunca spre tine toate cele rele.

Viața asta,

E din ce in ce mai grea.

Te lupți,te zbați

Dar tot ai ceva de terminat.

Încerci sa nu te mai gândești,

La toate fricile pe care le trăiești.

Viața asta,

Trebuie sa termini ce ai început

Ca de nu,

Vei rămâne doar un nebun

Aș vrea să cânt de dimineață până seara. 

Să nu mă las făcută-n fel și chip. 

Să mă-nțeleagă lumea, toată țara. 

Să mi înțeleagă felul cum gândesc. 

Să mă culeagă de pe stele mute

Și să m-aleg cu praf din urma lor. 

Eu să vorbesc, iar ei să mă asculte, 

Să mă lovească cu sute de flori.

Să văd cum e atunci când ești iubită

Ori respectată, ori ținută strâns.

Și să te vezi pe scenă sus suită, 

Iar oamenii tu să îi faci sa râzi. 

Nu vreau să creadă cineva ceva 

De genul:" Ea ar vrea să fie rea.", 

Ci vreau să înțeleagă faptul

Că vreau să mi fac eu viața mea. 

Să fiu doar liberă, uneori singură, 

Să mi pot alege calea ce-o urmez. 

Și susținută, nu umilită, 

Să pot să fac exact ce îmi doresc.

Care este scopul nostru în viață?

Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…

până va rămâne doar cenușa din noi?

Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?

Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,

dar timpul trece și voi deveni adult.

Un adult? La vârsta de 18 ani?

Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.

Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.

Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.

Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,

dar fericită.

Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama

să ies afară.

Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să

mă bucur de prieteni și de natură.

Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.

Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau

să mă simt specială.

Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza

că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.

Unde au dispărut acele momente prețioase?

Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente

din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.

Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,

oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.

Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.

Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.

Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.

Te rog…du-mă înapoi în trecut.

Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.

Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul

orelor sau în pauze?

Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele

mele de tânără îndrăgostită?

Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,

fără a avea vreo grijă?

Când voi mai fi așa de fericită?

Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place

și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul

de 17 ani.

Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de

9 ani, visam?

Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.

Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă

și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost

alături de mine.

Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:

„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

Vioi vă îndreptați spre dezastru,

Într-o lume de chipuri cioplite,

Pe cer nu mai e nici un astru,

Iar lumina-i și ea pe sfârșite.

Născociți zi de zi Dumnezei,

Şi-i rugați să vă-adune comori,

Veți sluji permanent pentru ei,

De veți fi desfătați în orori.

Vă adunați mai apoi în biserici,

Și surâdeți prostesc la icoane,

Blesteme aruncați peste clerici,

Înfingând în Iisus mii de piroane.

Peste tot se zăresc cimitire,

Însă eu mă întorc la obârșii,

Și dispar neînsemnat ca o știre,

Ca un apus fericit pentru dânșii,

Ca un dor schingiuit de iubire,

Ca un semn pentru-a doua venire.

Evoluția științei

Omul nu e de bonton,

Se poartă ca un bufon,

E un pic și cam afon,

Și-i condus de un IPhone.

CFR-ului cu întârzierile imense

Peste o săptămână am o întâlnire,

La Constanța cu doi camarazi,

Ca să nu întârzii, fără șovăire,

Am să plec cu trenul, chiar de azi.

Presa azi

Ziarul nu mai are asistență,

Și dispariția o să-l lovească,

Iar ca măsură de urgență,

Plătesc pe cititori să îl citească.

Presa azi

La cât de falsă este știrea,

Iar adevărul e ținut mascat,

Ziarul și-a găsit menirea,

E bun numai de împachetat.

Soției

Nu mi-a fost deloc ușor,

Ca să te compar c-un nor,

Că mereu în viața-mi sumbră,

Când lucesc, tu îmi faci umbră.

Vecinului - care se uită mereu la mine în curte

Precum o știi dragă vecine,

Am o pisică albă și-un ogar,

Apoi, ce nu îmi aparține,

E după gard, un biet măgar.

Unui poet

Aici doarme un poet,

Ce-a scris odă și sonet,

Viața lui a luat sfârșit,

Când criticii l-au recitit.

Unui scriitor - cu scris indescifrabil

Ai trimis un manuscris,

Acum un an la stenograf,

Viața i-ai făcut-o praf,

Că de-atuncea stă închis.

Epitaf - lui Iolanda Balaș

Cu trupu' ai fost la înălțime,

Când vechi recorduri doborai,

Dar ai țintit în profunzime,

Şi astăzi ai sărit direct în rai.

Artă

S-a dus portretul să îşi facă,

El, un necioplit vădit,

Iar pictorul i-a spus îndată,

Cunosc un sculptor renumit.

Uneia - mergea cu telefonul în mână

             fără să se uite la drum

Își căuta în zodiac sorocul,

Dar nu cerceta terenul,

Scria c-o va lovi norocul,

Dar a lovit-o trenul...

Gafez mereu la orice întâlnire, 

De parcă cineva o piedică îmi pune, 

Și țin la inimă comprese cu iubire, 

Și sunt bolnav de nu știu ce anume. 

Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac, 

Privirea de priviri îmi e ucisă, 

Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac, 

Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă! 

Îmi injectez în zori adrenalină, 

În plumb topit nestingherit mă scald, 

Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină, 

Dar brațele din umăr jos îmi cad. 

Se vaită mângâieri pământul zgâriind, 

Că n-au ajuns pe trup de fată, 

Un demon simt în inimă zâmbind, 

Iar eu gafez mai mult ca niciodată. 

De-aș fi în mâna ta o floare,

Pe ale ei petale buza să îți frângi,

Eu aș roși până mă doare,

Iar tu cu stropi de rouă ai să plângi.

Apoi pe frunze să mă mângâi,

Și să mă culci ușor după ureche,

Cu părul ca de aur să mă râzgâi,

De-a pururi să îți fiu pereche.

Aș fi doar primăvară pentru tine,

Te-aș îmbrăca pe veci în curcubeie,

Iar muguri vor erupe din stamine,

Și mii de flori te vor iubi femeie.

Și le vei prinde în buchet pe toate,

Iar inima-ți va fi o uriașă glastră,

Pe care v-oi fura-o într-o noapte,

Ca s-o așez la mine în fereastră

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.