Epigrame XXII

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Aș vrea să te ascund în verdele adânc,

Sub rădăcini de munți, de piatră vie,

Unde pământul ține-n pieptul său rotund, 

O liniște de început și de vecie.

Să te desfac în fire moi de sevă,

Într-un parfum ce nu mai are nume,

Și să te știu mergând prin rai ca Evă, 

Iar eu să te vânez de prin genune.

Să te adun din pulberi de lumină,

Din foșnetul de clorofilă crudă,

Și dintr-o rană verde și divină, 

Să-mi reapari în visuri nudă. 

Să-ți port absența ca pe o coroană,

Cu spini de os și dor nestins,

Și-n fiecare clipă subterană, 

Să te zăresc cum crești din necuprins.

Iar dacă totul se întoarce-n humă,

Și-n rostul firii nimeni nu rămâne,

Te voi iubi în liniștea-mi postumă,

Ca pe o stea ce-n inimă-mi apune.

M-am oprit într-un loc,

Între prăpăstii și munți,

Drumul lung, ca un foc,

Cerea pași mai mărunți.

Și-mi părerea un cuțit,

Între „poate” și „nu”,

Iar eu, mult prea grăbit,

Spre steaua ta, ce căzu.

Și-am rămas între ape,

Cu pasul frânt în noroi,

Doar pârâul știa drumul,

Mai bine ca noi.

Gândul, pasăre oarbă,

Se izbea de același semn,

Fiecare „dacă” ardea,

Ca jarul sub lemn.

Am stat în ziuă ostatic,

Cu noaptea peste abis,

Așteptarea mușca sălbatic,

Cu dinți de timp neatins.

Munții și stâncile,

Ca niște martori reci,

Adunau drumul și luncile,

Să nască alte poteci.

Dar pasul vioi saltă și spune,

Ploii de gheață care știe că plâng,

Că nu drumul îl va răpune,

Ci teama că n-am să ajung.

Aş vrea să evadez în larg,

Fără dor de ancorare…

Destinul să-mi fie catarg,

Iar sufletul drapel de arborare.

Să nu am decât un ţel,

Să fiu inutil în lume,

Să lupt pentru el,

Să nu mai am nume.

Să mi se spună apă,

Şi să mă strige soare,

Sângele în trup să întoarcă,

Orice lumească suflare.

Să nu mai am putinţe,

Crunt să mă sfâşii în timp,

Să îndur umilinţe,

Umanul din mine să sting.

Fruntea-mi să lovească azurul,

Ochii să-ntâlnească amurgul,

Doar marea să-mi ştie cusurul,

Iar dorinţa-mi, demiurgul.

Îmi bate ploaia-n gânduri rar și stins,

Sunt un străin ce drumul nu-l mai știe,

Dar care-și lasă pașii pentru veșnicie,

Și pleacă apoi în grabă să nu fie prins.

Pe masă stă tăcerea desfăcută,

Ca o scrisoare fără nici un înțeles,

La care toată lumea a avut acces,

Dar nimenea nu știe cine a trimis-o.

Spre cer privesc și-mi pare că tu ești,

Sclipind ca un rubin conturul lunii,

De-un colț atârnă-un leagăn fără funii,

În care stai tăcută și galeș mă privești.

Pe masa nopții ard bolnave stele,

Ca niște ochi ce nu mai știu să plângă,

Și timpul, strâns în ceasuri, vrea să frângă,

Nesomnul meu ce stă între perdele.

Și-așa, absent, privesc fără să știi,

Cum noaptea-ți leagănă întristarea,

Și știu că veșnică îți e plecarea,

Dar gândul tot te-așteptă ca să vii.

Într-o seară ai intrat în cameră

după ce toate lucrurile tăcuseră.

Nu spuneai nimic,

dar liniștea ta avea forma unei îmbrățișări

pe care nu îndrăzneam să o cer.

Te priveam, 

nu ca pe ceva frumos, 

ci ca pe locul în care se întorc păsările

după ce a obosit cerul.

Mâinile tale stăteau cuminți

pe marginea lumii mele și pentru prima dată nu mai voiam nimic.

Nici promisiuni, nici viitor,

nici cuvinte mari.

Doar clipa aceea... 

clipa în care respirația ta se așeza lângă a mea ca o lumină caldă

pe pervazul unei dimineți.

Erai ca o lampă aprinsă, 

într-o casă, 

în care cineva drag

trebuie să ajungă. 

Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii  ființa care mă cunoaște  
De vrei să arăți că  mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea  să îmi cânte
Harpa, la ora înserării  liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori  împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod  de noi ispite.

Oricât rău mănânc și beau

Tot pe tine ,da te vreau 

Oricât de greu îți vine 

Crede-mă puțin pe mine 

Mă apasă și strivește 

Gândul care-mi răsădește 

C-ai putea să mă displaci 

Că nimic nu vrei să-mi faci

Mă agăț de haina ta 

Doar să fiu în viața ta 

Și în talpă să mă calci 

Numai spune mi ce ai să faci 

Clar ,ușor și apăsat 

Spune dacă m-ai uitat 

Lumina ta ce mă orbește 

Ce perfect te definește 

Dacă ar fii ca să orbesc 

Pe tine as vrea sa te privesc 

Ultima imagine să fie a ta 

Decât să nu te pot avea.

Cu sufletul spart în psalmi nerostiți,

Îmi sprijin fruntea de absența Ta.

Nu-mi răspunzi

Și tocmai asta mă ține în picioare.

Am învățat că strigătul minte,

Iar cuvintele se tem de adevăr.

Tăcerea Ta, în schimb,

Știe tot ce n-am avut curaj să cer.

Nu Te caut în semne,

Nici în foc, nici în minuni străine,

Ci în golul care rămâne

După ce "omul"pleacă din mine.

Dacă m-ai judeca, m-aș apăra.

Dacă m-ai mângâia, m-aș pierde.

Dar Tu taci 

Și tăcerea Ta mă crește.

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…

Mă compătimesc pentru durerea ce-o port în piept,

Oare când armura grea o dau pe-ntreg

Când voi simți că sunt în viață, ca sunt un întreg?

Poate într-o zi… dacă scap, dacă trec.

Nu știu dacă-am fost cândva fericită,

Doar am jucat rolul fericiri , mințind amăgită.

De nu m-aș mai simți singură-n locurile pline,

Să pot să adorm în liniște, nu doar în zgomotul ce-l port în mine.

Simt cum mă sufoc în aerul tăcut,

De parcă nimeni n-a fost aici, nimeni n-a trecut.

Mă-nec în adevăruri pe care le-ascund,

De cuvinte ce îmi e frică să le spun.

E al naibii de greu să tot încerc să mă ascund,

Mi-e teamă de slăbiciunea care-i ca un gând

Îmi șterg lacrimile înghețate cu mâna mea,

Zâmbesc fals, de parcă nimic nu mă durea

Aș vrea să urlu cât de mult mă frâng,

Dar vina îmi rupe fiecare plămân.

Aș vrea să strig cât de adânc mă taie,

Și cum rănile mi se vindecă doar când ploaie

Port aceeași mască prostească mereu,

Să simt că trăiesc… e un drum mult prea greu.

Egoistă aș zice, să-mi doresc ceva al meu,

N-am stiut niciodată ce m-ar face fericită, ce clișeu…

De ce plângi neîncetat,

Copil plăpând, nevinovat?

Știi că nu ești tu de vină,

Pentru viața ce declină.

De ce ești îndurerat,

Când totul s-a destrămat?

Tu nu știi că totu-i scris,

Ca și-un vis ce-i interzis?

De ce ție sufletul scrum,

Acum la început de drum,

Și nu încerci să-ți revii,

Cu gândul să-l reînvii?

Iar când totul e prea greu,

Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,

Și-ncearcă cât mai curând,

Să-l aduci în sufletu-ți blând.

Dar iată, lacrimile curg șiroaie,

Într-o lume rece și plină de uitare,

Copilul rămâne fără speranță,

Cu inima veșnic spulberată.

Și-n noaptea neagră și pustie,

Se pierde într-un vis ce fuge,

Cerând scăpare din acest calvar,

Cu lacrimi de-un gust amar.

Astfel, rămâne iar dezolat,

Sub cerul trist și înnorat,

Copil plăpând, fără de vină,

Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.