Epigrame XXII

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

evadând

din cercul lucrurilor reale,

băiatul cu rucsac,

probabil,

are la pălărie

flori de piatră.

÷

e posibil, ca

libelula- pripășită

pe frigul ăsta, în grădină,

să nu fie o dronă.

tristă

însingurată

își aprinde o țigară

mâncarea pentru pisici

emană un miros acru

Machiavelli se-nvârte în jurul cozii

așa spune el că-i este foame

nu-i mai plac granulele poloneze

la sac de 35 kg

lua-l-ar dracu

nici mie nu-mi plac creveții

dar nu fac nazuri

.

trage fumul în piept

până simte gustul infect al frunzelor de tutun

și-și aduce aminte de George

mirosea și el a frunze

avea buzele zgrunțuroase

cianozate

brrr…

pe unde trecea lăsa urme

ca o bucată de glaspapir

nici nu avusese orgasme

.

plecase supărat

.

pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură

știa că o să se enerveze

îi reproșase că nu fusese acolo

și era adevărat

.

dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț

să-și cumpere o mătură...

Când clipa este grea

..rezistă,

Zâmbește la dușmani

..și nu fi tristă!

Când simți în jur minciună

..te depărtează,

Trăiește doar în adevăr

..și luminează!

Când drumul l-ai pierdut

..e noapte,

Găsește-ți calea dreaptă

..și fă fapte!

Când toți te părăsesc

..nu prin deces,

Prieteni falși ți-au fost

..din interes!

Când ai ajuns prea sus

..coboară,

Ca nu cumva vreo pală

..să te doboară!

Când știi prea multe

..le uită,

Iar gura să nu-ți fie,

..a ta ispită!

Când ai ajuns departe

..mulțumește,

Celui ce ajutor ți-a dat

..și-n lume..te iubește!

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

Azi,

Luna a rasarit din nou.

Fara sa vreau, o am privit.

O, Luna, dac-ai stii...

Razele tale s-ar raci mai mult acum,

iarna Sufletului,

primavara Mintii...

Iubita mea aștept de-un veac, 

A ta scrisoare rătăcită, 

Căci suferința-mi n-are leac, 

De voi lăsa-o necitită. 

Mă roade gândul zămislind trădări, 

Şi singur vreau să-mi dau sentință, 

Dar sunt cuprins de remușcări, 

Și port pe umeri neputință. 

Cu pași înceți mă îndepărtez, 

Și respirația mi-i tot mai grea, 

Iar ritmul inimii îl desenez, 

În zațul zilnic din cafea. 

Mi te închipui undeva pe mare, 

Brodând dantelă din spuma unui val, 

Pe care o coși cu fir de sare, 

S-o porți în seara ultimului bal. 

La fel și eu îmi voi croi costum, 

Din dor și lungă așteptare, 

Dar teamă îmi e că-l voi purta postum, 

La propria-mi înmormântare. 

Iubita mea a mai trecut un veac, 

De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o, 

Dar mi se pare c-ai uitat un fleac, 

Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito! 

E timp. Mai am timp să aștept,

Cufundat într-o tăcere răzleață,

Și dorm cu fluturii pe piept,

Să pot zbura în zori de dimineață.

E timp. Îi văd corabia cum trece,

Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,

Și dorm sub cap c-o stâncă rece,

Să împietresc în zori a mea durere.

E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,

Și-n noapte cum tăcerea plouă,

Și dorm pe-o muchie de cuțit,

Să pot taia amurgul pe din două,

Ca timpul să înceapă să alerge,

Tăcerea surdă în urmă să o lase,

Iar zorile de-ndată să dezlege,

Lumina ce prea mult întârziase.

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă advon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Încet ne-ndreptăm spre dezastru, 

Într-o lume condusă de orbi, 

Soldați se-antrenează în castru, 

Cum să scoată ochii la corbi. 

Muți ne vorbesc la tribune, 

Înțelege ce vrea fiecare, 

Haosul s-a așternut peste lume, 

Și nimeni nu mai are scăpare. 

Ologii ne poartă-n spinare, 

Cu viteze de maxim record, 

Și zilnic se umplu spitale, 

Cu mame ce imploră avort. 

Mălaiul e și el pe sfârșite, 

Subnutriții votează îmbuibații, 

Apoi cu priviri moleșite, 

Înalță spre cer acuzații. 

Apar sfinți și Hristoși peste tot, 

Minuni ceas de ceas au făcut, 

Dracii dansează lângă Chivot, 

Și fac legământ cu omul căzut. 

Azi rănile din mine înfloresc, 

Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri, 

Pământul sub picioare-l înmustesc, 

Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri. 

În focul serii, trupul mi-e cais,

Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,

Sub pleoape plouă umbre de abis,

Și primăvara toată mi-o irigă.

Din carne vrejuri mi se-ntind,

Purtând în spini otrava lumii,

Pământu-n brațe îl cuprind,

Și îl arunc în dosul lunii.

În flăcări dulci, petalele îmi ard,

Ca niște palme-ntinse spre lumină,

Cu patos mușc feroce din hazard,

Și universul simt că-mi este rădăcină.

Voi înflori de-acum în fiecare an,

Și toate rănile în muguri vor erupe,

Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,

Cărările trecutului, or să mi le-astupe.