Azi rănile din mine înfloresc

Un an cu căldură mare,

A incendiat hotare .

Pământul este crapat.

Lacuri întregi,au secat.

Ducem chiar o lipsă mare,

De apă la animale.

Fântânele au secat,

Și pe noi ne-a afectat.

Fructele, puține ele,

N-au nici o vlagă în ele.

Nici legumele se pare,

N-au avut nici o scăpare.

Stau și mă întreb mereu,

Aceste vremuri stricate,

Ori fi de la Dumnezeu..?

Suntem vinovați se pare..?

Știe numai Dumnezeu .

Aveam libertate multă,

De rău ne-am apropiat,

Răul, rău ne aduce nouă,

Căci asta am semănat.

Nici nu mă mir foarte tare !?

Căci uitând de Dumnezeu 

Am primit o palmă care...

Să ne îndreptăm,   zic eu .

Doamne îți cerem iertare,

Tu ești bun și iubitor,

Tu le poți face pe toate,

Vino doamne-n ajutor.

Când un fiu vine la tine ,

Și fiu-i rătăcitor...

Bucuria este mare,

S-a întors la al său pastor.

Domnul când este cu mine,

Nu port frică de ceva...

El mă apără firește..

Cu puterea sfântă a sa.

Dac-ai ști ce este în al meu suflet 

Când tu îmi vorbești despre el,

De pe față îmi dispare orice zâmbet 

Când te văd cum plângi după el 

Îmi fuge pământul de sub picioare 

Când îmi zici cât de dor ți-e de el, 

A mea inimă încet îmi moare 

Iar a ta bate numai pentru el,

Eu dau totul pentru tine

Tu dai totul pentru el,

Eu renunț la toate pentru tine 

Tu renunți la mine pentru el.

Stau și mă întreb dacă tu te gândești măcar o secundă la cum mă simt eu atunci când îmi vorbești despre el, când am zis că sunt aici pentru tine mereu când ai nevoie nu credeam că poate să fie atât de dureros. Nu știu ce cuvinte să-ți spun atunci când plângi de dorul lui, mă doare prea tare ca să pot să-mi aleg cuvintele.

Ști că te iubesc și aș face orice pentru tine și te susțin în absolut orice ai face, însă acum chiar nu am cu ce să te ajut, încet parcă încep și eu să am nevoie de ajutor în timp ce încerc să-ți ofer ție ajutor...

Ce e greșit și ce-i corect?

Astăzi vorbim și mâine nu,

Tot ce rostim are efect,

De vină eu sau poate tu...

Ba îmi vorbești, ba esti tăcut,

Când ne certăm te faci ca plouă,

Și dar iar vina pe trecut,

Aștepți o oră,poate două...

Nici timpul nu ține cu noi,

Pe ceas arată ora zece,

Mă uit cum este iară joi,

Orgoliul tău nu vrea să plece.

Poate că sunt eu vinovată,

Pentru ce ți se-ntâmplă ție,

Mai rup din mine o bucată,

Și timp să mă destăinui mie.

De ce alegem mereu drama?

Când totul e atât de simplu,

Cuvântul și-l va spune karma,

Iar restul ne arată timpul.

Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,

Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .

Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,

Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .

Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,

O iau în palme şi mi-o pun pandantiv 

Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .

Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc 

Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil

Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul 

Ce pe furiş l-am strecurat în sân .

Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....

În jocul visului frământ lutul vremii .

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea plânge dup-o stea,

Și luna tristă-și coace pârgul,

Sub pasul meu si umbra ta.

Pământul se roteşte parcă înapoi,

De nori se sinucide-un curcubeu,

Iar cerul tună ca într-un război,

Pe umbra ta și pasul meu.

Amoru-i trist şi zboară singuratic,

Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,

S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,

Şi umbra ta, și pasul meu…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea cântă ca o cucuvea,

Aidoma cum a vrut demiurgul,

Sub pasul meu și umbra ta…

Nu sunt batrân precum aţi crede voi,

Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,

Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,

Şi pot zbura spre cuiburi de acere.

Nu sunt batrân vă mai pot zice,

Cât simt globula roşie în sânge,

Cât încă pot să treier spice,

Şi bob cu bob recolta strânge.

Nu sunt nici tânăr cum mă laud,

Căci nu mai pot să adulmec urma,

Pe farisei să-i mai aplaud,

Când lupii îmi atacă turma.

Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,

Ori râuri, codri şi poteci,

În mine aleargă-un bidiviu,

Ce-i potcovit de zeii greci.

Bătrâne, mă mai strigă câteodată,

Cei hâtri dintr-un grup păgân,

Eu le răspund cu inima curată,

Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.

Mă simt aruncat şi suspendat în lume,

Incapabil de a mă adapta în vreun mod,

Sunt consumat şi distrus de propriul nume,

Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.

Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,

Orice mişcare îmi pare tot mai banală,

Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,

Ce crispează a mea faţă de ceară.

Sunt torturat de lumi părăsite,

Abandonat într-o singurătate glacială,

Aici nu am sentimente triste ori fericite,

Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.

Toate splendorile lumii aici dispar deodată,

Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,

Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,

În clipe haotice ce în nebunie transpir.

Scriu pentru cei ce vor veni după mine,

Că n-am în ce să cred pe acest pământ,

Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …

Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?

Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,

Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,

Focul meu interior, incendii să vă stârnească,

Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.

Din liniștea ta am furat ațipirea,

Cu mâna te mângâi pe tâmple tăcut,

Vântul și cerul ne știe iubirea,

Și tainic îmi ceri pe furiș un sărut.

Din clipele tale îmi fac adăpost,

Și-mi leg cu speranță visul de tine,

Pe buze-ți stă timpul, șoptit și anost,

Iar glasul tău cântă chemări heruvime.

Ești cântec ce curge prin nopți de mister,

Un dor ce în suflet îmi sapă izvoare,

Pășind peste vise, prin umbre de cer,

Tu-mi scrii fericirea cu raze de soare.

În brațele tale se naște un drum,

Din muguri de stele și flori de cuvinte,

Iar eu rătăcesc printre clipe de fum,

Cerșind nemurirea privirii fierbinte.

Din pulberea serii se țese un vis,

În care iubirea ne poartă prin zare,

Pe tâmple purtăm un timp interzis,

Dar clipele curg ca o dulce chemare.

Și astfel, rămânem într-un veșnic fior,

Un cânt fără margini, o șoaptă în noapte,

Iubirea ne strânge ca bunul păstor,

Și ne mână ușor printre stele și ape.

Cu toţii iubim în regim de viteză,

Şi mame, şi taţi, şi amanţi,

Ne e mângâierea-n proteză,

Şi suntem mereu deranjanţi.

Biletul trimis în anii de şcoală

E acum un desen ori un cod,

Atingerea e şi ea virtuală,

Sentimentul iubirii ne este schilod.

Cu toţii iubim în regim de viteză,

C-o inimă întârziată şi ea,

Iar dragostea ne este obeză,

Prin SMS ne vom trimite-o bezea.

Scrisoarea trimisă în tinereţe,

Timidă în plic s-a ascuns,

Emoţia citirii pare să îngheţe,

Nicicând, ea nu-şi mai află răspuns.

Şi brusc ne-am oprit din viteză,

Ceva s-a stricat la motor...

S-a rupt a mângâierii proteză,

Iar inima tânjeşte de dor şi amor.

Hai să iubim cu toată viteza înapoi,

Primul sărut în dar să mi-l aduci,

Aruncă I-phonul acum la gunoi,

Şi spune-mi timid vorbe dulci.

Oare unde mai esti?

Oare unde te-ai dus?

De te-aș ști undeva,

Ți-aș fi zori și apus.

Oare unde-ai plecat?

Oare ce ai simțit?

În ce tărâm fermecat,

Să te caut smintit?

În ce doruri trăiești,

În ce suspin lăcrimezi,

Oare unde mai ești,

Și de ce nu mă vezi?

Oare te voi găsi,

Sub un cer neumblat?

Oare cum e o zi,

Fără chin și oftat?

Oare unde te-ai dus?

Urma nu-ți văd,

Ochiul meu a apus,

Și în mine-i prăpăd.

Oare unde-ai ajuns?

Pe ce drum te-ai pierdut?

Nicăieri nu-i răspuns,

Doar urme de lut...

Sub mângâierea ta tresare carnea de pe os,

Iar inima plângând se dă de ceasul morții,

Sărutul de pe buze devine brusc nervos,

Și alergă-n jos pe coapse hăituind emoții.

Mă biciuie privirea ta ca pe un sclav fugit,

Și-n capul meu dansează trandafiri și stele,

Alerg cu ochiul pe sânu-ți alb și-nmugurit,

Și mă aștern precum un fulg pe a sa piele.

Sunt condamnat în închisoarea ta pe veci,

Îmi ispășesc pedeapsa spânzurat de pleoape,

Ca să te văd sub luna albă cum firavă treci,

Ducându-ți sânii mici din stele să se adape.

De aș putea reda în simfonii ori lungi balade,

Cum cântă carnea crudă și sângele fierbinte,

Ar înflori subit nisipul, deșertul ar da roade,

S-ar despuia pădurea și-ar freamăta cuvinte.

E trist și cerul și pământul,

Sub clar de lună nu mai are farmec,

Fără înțeles a devenit cuvântul,

Iar să zâmbim ne e zadarnic.

E anevoie mersul omului pe stradă,

Și i se simte oboseala în priviri,

Iar oasele abia de îl mai rabdă,

Şi-i zilnic condamnat spre prăbușiri.

Nici vântul nu mai suflă de o vreme,

Iar creanga nu îmi mai lovește-n geam,

Accept orice, și doar m-aș teme,

Când pasărea n-o să mai cânte-n ram

Văd zilnic tot mai multe funeralii,

Se-acordă titluri de curaj din om în om,

Dar nimeni nu-i atent și la detalii,

Și că se trage-n plin ca-n poligon.

Sunt uluit de atâta josnicie,

Guvernele sunt pline de inculți,

Ce vor ca oamenii să fie,

După chipul și asemănarea lor făcuți.