Mormânt de comat

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Un gust amar in cerul gurii 

Mi -au lăsat vorbele tale,

Strecurate -n cafeaua mea dulce.

Și mă trezesc în mijlocul pădurii 

Desculță, doar în pijamale;

Năframa nopții mă seduce 

Cu șoapte reci mă pișcă.

Pomii mă leagănă ușor.

Luna tiptil se mișcă printre frunze.

Trilul freamătă -n decor,

Glasu-i picură pe buze.

Se rătăci urma prin codru,

Pitulată -n scorbură de frică.

Șerpuia -n ecoul sumbru 

Umbră hoinară de câine;

De foame lihnit mă adulmecă 

SI mă imploră -n surdină;

Să devin a lui stăpână,

Că mă va păzi de rele 

Și -mi va oferi pe veci iubire,

În schimb de adăpost și hrană,

Mângâiere -n clipele grele..

Și -mi puse lacăt la mâhnire..

Ceva frumos aș spune pentru voi

Acum pe seară, l-apus de soare,

Dar cum să scrii când e război

Chiar la hotare și lumea moare.

Deschid tv-ul, moartea o văd

Pe sticlă arătată prin filmare,

Nu, nu este film și doar prăpăd

Și peste tot e plânset și teroare.

Vreau să-l închid să schimb canalul

Nu mai suport să văd să simt așa durere,

Pe voi eu vă implor să fluierați finalul

Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.

Puterea El v-a dat-o să faceți bine

Nu să ucideți ființe nevinovate,

Așa că încetați s-aveți inimi haine

Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.

Vă adunați și discutați încontinuu

Dar nu să ne feriți de foc și arme,

Și să decideți care dintre voi e primu',

Și toți s-aveți portretul pus în rame.

Pe noi, voi credeți că ne păcăliți

Și moartea o lăsați să ne adune,

Dar nu uitați că veți fi pedepsiți

Pentru ce ați făcut în astă lume.

Așa că evitați pedeapsa Divină

Și puneți capăt acestui război,

Nu spuneți că alții poartă vină

Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bare et ord

Sagt tilfældigt

Utilgivende

Det slår mig ned.

hjertet tror

Tanken måler det,

Stilheden er væk

For evigt.

Det er desværre min natur,

Men altid i mit sind siger jeg dette:

"Bliv ikke vred!"

bliv ikke sur bliv ikke sur

Ord kan bedrage.

bliv ikke sur bliv ikke sur

At ingen vrede er god.

Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt

Kort sagt, det er ikke passende.

bliv ikke sur bliv ikke sur

Kom så smil og lyt til mit råd.

Bare et ord

Det bringer mig tunge tanker

Og kun med dem

Det omgiver mig.

Det er jalousi

Det kommer som en byrde

Og et ubeskriveligt mareridt

Natten i drømmen sænker sig.

Det er desværre min natur,

Men altid i mit sind siger jeg dette:

"Bliv ikke vred!"

bliv ikke sur bliv ikke sur

Ord kan bedrage.

bliv ikke sur bliv ikke sur

At ingen vrede er god.

Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt

Kort sagt, det er ikke passende.

bliv ikke sur bliv ikke sur

Kom så smil og lyt til rådene.

Og du vil vide

At fortælle dig

alligevel,

alle der

Bliv ikke vred!

bliv ikke sur bliv ikke sur

Ord kan bedrage.

bliv ikke sur bliv ikke sur

At ingen vrede er god.

Bliv ikke vred!

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Există început!

Exista sfârșit!

Există și nesfarșit!

Există și neînceput!

Exista doar Există!

Există și Neexistă!

Și eu,tu,noi!

Și nimeni!

Există și nimic!

(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Dac-ai ști ce este în al meu suflet 

Când tu îmi vorbești despre el,

De pe față îmi dispare orice zâmbet 

Când te văd cum plângi după el 

Îmi fuge pământul de sub picioare 

Când îmi zici cât de dor ți-e de el, 

A mea inimă încet îmi moare 

Iar a ta bate numai pentru el,

Eu dau totul pentru tine

Tu dai totul pentru el,

Eu renunț la toate pentru tine 

Tu renunți la mine pentru el.

Stau și mă întreb dacă tu te gândești măcar o secundă la cum mă simt eu atunci când îmi vorbești despre el, când am zis că sunt aici pentru tine mereu când ai nevoie nu credeam că poate să fie atât de dureros. Nu știu ce cuvinte să-ți spun atunci când plângi de dorul lui, mă doare prea tare ca să pot să-mi aleg cuvintele.

Ști că te iubesc și aș face orice pentru tine și te susțin în absolut orice ai face, însă acum chiar nu am cu ce să te ajut, încet parcă încep și eu să am nevoie de ajutor în timp ce încerc să-ți ofer ție ajutor...