E amintirea lira
E amintirea lira dând cu spor
Poveștile de drag ori avuție
Ce ne urmează-n clipele de dor,
Purtate-n feșele de nostalgie,
C-un aer curios în sine stând,
De o ciudată, mare prospețime,
Precum un veșnic nor al unui gând
Nerisipit de-a vântului asprime.
Și nimbu-i peste capete de neam
Se tot coboară — anii cad în șiruri,
De cronicari pe file puși: le-aveam
Liant al secole-n balsam de miruri.
Iar negre poartă limbile de ceas
O evidență-a timpului distras…
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
sonet
Data postării: 2 august 2024
Vizualizări: 325
Poezii din aceiaşi categorie
Am acasă o grădină,
Am acasă o grădină,
Ea cu mulţi nuci este plină.
I-am sădit, i-am îngrijit,
Când îi văd sunt fericit.
Fac din nuci, multă dulceaţă,
E dulce şi e gustoasă.
Din ele mai fac lichior,
Că el se face uşor.
Şi la cozonac pun nuci,
Că sunt bune şi sunt dulci.
Poţi să faci din nuci şi ţuică,
Când o bei să nu te ducă.
Aşa dar toţi nucii mei,
În grădină îs singurei.
Doar eu cu ei mai vorbesc,
Că – mi sunt dragi şi îi îndrăgesc.
Apusul soarelui
Când soarele dispare
Și orice speranțe de câștigare
Au fost distruse
Ca soarele vor fi apuse
Lumina de pe cer
S-a întors în al său somn etern
Până soarele răsare
Deasupra oceanului mare
Razele sale vor fi subjugate
De întunericul ce îi dă târcoale
Pe care nu îl vei înțelege
Fără mintea a-ți pierde
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Am acasă o grădină,
Am acasă o grădină,
Ea cu mulţi nuci este plină.
I-am sădit, i-am îngrijit,
Când îi văd sunt fericit.
Fac din nuci, multă dulceaţă,
E dulce şi e gustoasă.
Din ele mai fac lichior,
Că el se face uşor.
Şi la cozonac pun nuci,
Că sunt bune şi sunt dulci.
Poţi să faci din nuci şi ţuică,
Când o bei să nu te ducă.
Aşa dar toţi nucii mei,
În grădină îs singurei.
Doar eu cu ei mai vorbesc,
Că – mi sunt dragi şi îi îndrăgesc.
Apusul soarelui
Când soarele dispare
Și orice speranțe de câștigare
Au fost distruse
Ca soarele vor fi apuse
Lumina de pe cer
S-a întors în al său somn etern
Până soarele răsare
Deasupra oceanului mare
Razele sale vor fi subjugate
De întunericul ce îi dă târcoale
Pe care nu îl vei înțelege
Fără mintea a-ți pierde
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Alte poezii ale autorului
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Urcând pe drumul către-nțelepțire
Urcând pe drumul către-nțelepțire,
Prin pâlpâiri de rugă și sudori,
Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,
Blajine urme cu răsad de zori.
De patruzeci de zile duci o foame
În fața căreia nu ai cedat,
Fiindcă pomu-ngreunat de poame
Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Urcând pe drumul către-nțelepțire
Urcând pe drumul către-nțelepțire,
Prin pâlpâiri de rugă și sudori,
Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,
Blajine urme cu răsad de zori.
De patruzeci de zile duci o foame
În fața căreia nu ai cedat,
Fiindcă pomu-ngreunat de poame
Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…