Demitizare

diminețile din viața mea sunt ca niște femei somnoroase

lascive

îmbrăcate sumar

în derivă

de-aceea mi-e greu să asist la zvârcolirea frivolă a nopțiilor înjunghiate în zori

pe altarele zilei

și prelungesc  vraja

refuzând ispita înșelătoare-a luminii

cât să-mi trag sufletul adormit la umbra gândului

nu sunt încă pregătit să înfrunt stihiile dimineții

traficul infernal

fețele posomorâte ale trecătorilor

primejdiile care pândesc la tot pasul

n-am fost niciodată pregătit să intru în coliziune directă cu viața

să-mi asum riscurile

nici nu știu dacă a existat cineva atât de nebun

am așteptat mereu să răsară Soarele deasupra dimineților mele

înveninate de spaime

înainte de a lua în piept cerul cu inima…

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

fulgi mari din pene de gâscă

acoperă urmele

despărțirilor, întâlnirilor

noastre.

un stol de păsări albe din oțel

străpunge orizontul.

dorința de a trăi 

e exilată 

pe un tărâm străin.

 o liniște surdă, fără îndurare,

beat-uri sugrumate de sughițuri,

lovesc pereții de sticlă.

printre ruinele pârjolite,

soldatul cu spada pătată de sănge,

declară solemn:

“ pace și armonie cu natura!”

la picioarele lui,

 un porumbel rănit e prins în plasa

 întunericului.

Trasnește-n juru-mi pretutindeni.

Vuiește negrul nopți-n jur.

De zor și fără de contur

Lumina gri împingen-n pinteni.

Se-ntinde gros pe-ntreg pământul

Ca linoleum de catran,

Și zguduind acest cazan

Melasa grea o-nvarte vântul.

N-am aer dincolo de zid

Și am decis s-opresc furtuna

Aici.Acolo.Mi-e totuna,

Și-aleg ca ochii să-i deschid.

Acum persoana e întruchipată

Cu multe măști și-n suflet pată, 

Nu știm cui să-i zicem frate 

ce ne dă speranță 

Și cui dușman pe viață 

Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate

Din cauza greșelilor neuitate. 

Prieten, zicem celui care ne-a lăsat

în momentele grele

Și dușman celui 

care ne-a ajutat să eșim din ele. 

Uităm de faptele bune, 

Dar ținem minte trădările nebune, 

Luăm în seamă cum e îmbrăcat, 

Dar nu și sufletul curat. 

Uităm de unde ne pornim, 

De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față, 

Lângă el nu ne oprim, 

Că e dobitoc uitat de viață

Măcar pe o zi sau două

Să uităm că ne plouă

Și să scoatem masca falsă, 

Să râdem cu zâmbetul adevărat

Și cu sufletul curat,

Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut, 

Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut, 

Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept, 

Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment

să  mai urcăm o treaptă

pe- a vieții scara...

lupta dintre atracție și respingere

dezechilibrează balanța:

inima va fi mai ușoară decat

pana?

%

luna-o notă 

pe-un portativ dublu stelar,

sare din octavă- n octavă.

lupul, tulburat de frumusetea ei

întoarce capul.

Când clipa este grea

..rezistă,

Zâmbește la dușmani

..și nu fi tristă!

Când simți în jur minciună

..te depărtează,

Trăiește doar în adevăr

..și luminează!

Când drumul l-ai pierdut

..e noapte,

Găsește-ți calea dreaptă

..și fă fapte!

Când toți te părăsesc

..nu prin deces,

Prieteni falși ți-au fost

..din interes!

Când ai ajuns prea sus

..coboară,

Ca nu cumva vreo pală

..să te doboară!

Când știi prea multe

..le uită,

Iar gura să nu-ți fie,

..a ta ispită!

Când ai ajuns departe

..mulțumește,

Celui ce ajutor ți-a dat

..și-n lume..te iubește!

Purtăm povara păcatelor 

Ca pe-o cruce pe umeri;

Cădem pradă umbrelor 

Și ne simțim fără puteri.

Ne răscolește trecutul,

Ne pândește din culise,

Bântuindu -ne sufletul 

Cu realități nescrise.

Noi păstrăm sub preș 

Gândul la râvnita zi,

Când pasul nu dă greș,

Iar apa îl va limpezi.

Însă piatra tot rămâne 

Agățată de gurmaz 

Ca o pată de rușine,

Tatuată pe obraz.

Ce-a fost,nu se mai pierde 

Timpul nouă ne -apartine;

De ne stinge ori ne arde,

Dreptul nouă ne revine...