Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 29 ianuarie 2023
Comentarii: 1
Vizualizări: 831
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Simt
Simt cum dăruiesc energie
Unor oameni fără orizont
Lăsând în urmă durere
Unde sângele mi fierbe
Ca încerc la infinit
Și nimeni nu mă înțelege
Ca de fapt
Mă doare inima
De frigul impus (asupra lor)
Care te aruncă ca o puternică furtuna
Intr un abis de sentimente obscure
Simt cum fac țepe în vene
Și doar pot să privesc..
Câtă durere există în lume.
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
conversații tăcute/4
desfășurări de zile, minute și secunde
pe-ntinderi tumultoase
de ape.
din crisalida,
lepidoptera
ascultă
clocotitoarea tânguire
a prizonierilor
legați cu lanțuri
la mâini și la
picioare.
la ceasul al șaselea,
bătaia din aripi a
unui firav fluture,
va transforma
căderea
într -o victorioasă-nălțare.
Gânduri controversate
M-am săturat de toți oameni din jurul meu,
Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.
Fac greșeli la fel cum face orice semizeu
Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu
Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală
Ca la final să fiu judecat de un zeu cu inima goală
Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest
Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test
Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți
Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți
Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți
Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți
N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert
N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept
Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze
Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze
Chiar cu riscul de a suferi o eternitate
N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte
Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă
Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă
Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți
De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți
Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret
Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet
În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu
Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu
Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale
Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,
Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță
Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Ziua și noaptea se potrivesc
Ziua și noaptea,
Se potrivesc,
Nu știu chiar,
Dar mă gândesc .
Autor: Nicoleta Postovan
Simt
Simt cum dăruiesc energie
Unor oameni fără orizont
Lăsând în urmă durere
Unde sângele mi fierbe
Ca încerc la infinit
Și nimeni nu mă înțelege
Ca de fapt
Mă doare inima
De frigul impus (asupra lor)
Care te aruncă ca o puternică furtuna
Intr un abis de sentimente obscure
Simt cum fac țepe în vene
Și doar pot să privesc..
Câtă durere există în lume.
Ambrozia
Ambrozia
Din nectarul florilor, miere dulce se adună,
Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.
Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,
Ambrozia zeilor, o minune se naște.
Migdale crude, stafide dulci se adaugă,
Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.
Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,
Gustul ambroziei, o simfonie mistică.
Rece se servește, într-un pahar de cristal,
Aroma sa te cuprinde, ca un val.
Nemurire și putere, zeilor le dădea,
Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.
Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,
Un gust divin, un parfum delicios.
O poveste veche, o legendă vie,
Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.
conversații tăcute/4
desfășurări de zile, minute și secunde
pe-ntinderi tumultoase
de ape.
din crisalida,
lepidoptera
ascultă
clocotitoarea tânguire
a prizonierilor
legați cu lanțuri
la mâini și la
picioare.
la ceasul al șaselea,
bătaia din aripi a
unui firav fluture,
va transforma
căderea
într -o victorioasă-nălțare.
Gânduri controversate
M-am săturat de toți oameni din jurul meu,
Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.
Fac greșeli la fel cum face orice semizeu
Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu
Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală
Ca la final să fiu judecat de un zeu cu inima goală
Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest
Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test
Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți
Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți
Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți
Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți
N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert
N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept
Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze
Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze
Chiar cu riscul de a suferi o eternitate
N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte
Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă
Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă
Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți
De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți
Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret
Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet
În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu
Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu
Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale
Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,
Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță
Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Ziua și noaptea se potrivesc
Ziua și noaptea,
Se potrivesc,
Nu știu chiar,
Dar mă gândesc .
Autor: Nicoleta Postovan
Alte poezii ale autorului
La izvor!
Sui pe cărarea-ngustă către izvor,
Că n-am mai fost tocmai de-un an,
Cu greu pășesc și-mi târâi un picior,
Ce rupt a fost, lovit de-un bolovan
Dar cum aș putea să nu mă duc,
Și apa să o gust, fruntea să-mi ud,
Să mă întind pe iarba de sub nuc,
Umbră să simt și ciripitul să-l aud
Mă voi ascunde apoi după stâncă,
Poate-am noroc să văd vreo capră,
În jur o să-mi pun flori de brâncă,
Și liniștit o voi aștepta să treacă
Până ce capra va veni să se adape,
Voi admira feeria pădurii de foioase,
Nu voi lăsa privirii nimic să-i scape,
Scrutând peisajul unei țări frumoase
........................................
Ziua s-a scurs spre soare-apune,
Și capra nu am văzut-o să coboare,
Pădurea mi-a vorbit, să pot a spune,
Feriti copacii, ca drujba..să nu-i doboare!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Oare merităm?
Din cer cad picături de apă
Pe care toți le așteptăm,
Este o mare binecuvântare
Dar nu știu dacă o merităm
Suntem atât de plini de ură
Și am uitat să dăruim iubire,
În jur este multă minciună
Dar toți sperăm la mântuire
Ne ducem zilnic la biserici
Și ne rugăm la Domnul Sfânt,
Dar amânăm să facem fapte
Cât mai trăim pe-acest pământ
Pe mulți ne doare adevărul
Când cineva ni-l spune-n față,
Îl dușmănim pentru-ndrăzneală
Și mai apoi îl ținem la distanță
Ne vine tare greu ca să iertăm
Pe cei ce fără vină ne-au rănit,
Cu ușurință acuzăm și judecăm
De parcă niciodată n-am greșit
Iată de ce mă-ntreb de merităm
Să cadă peste noi picuri de apă,
Dar cine-s eu să judec, când știu
Că-n groapă cade..cel ce sapă!
Aș fi..!
Străin aș fi în astă lume
Fără privirea ta senină,
Precum e cerul fără stele
Și soarele lipsit de lună
Sărac aș fi pe-acest pământ
Fără prezența ta lângă mine,
Tot aurul din lume de-aș avea
Nu te-ar putea înlocui pe tine
Nefericit aș fi eu între oameni
Fără ființa ta să fie printre ei,
Întreaga lume mi-ar fi ostilă
Și chiar dușmani, amicii mei
Dar fericit mă simt că tu exiști
Fără a fi străin printre prieteni,
Cel mai bogat făr' niciun cont
Iubit de tine, fără a fi un nimeni!
Am uitat adresa ei!
Cuvinte scriu pe o hârtie
Și care vreau să fie vers,
Dar ele oare au vreun rost?
Când tu adresa mea ai șters?
M-așez pe banca de sub tei
Unde cândva râdeai cu mine,
Eram studenți și nu știiam
Ce ne rezervă ziua de mâine
Și cum să-ți pui vreo întrebare
Când tânăr ești, intens trăiești,
Și simți că lumea-ți aparține
Având cu tine fata ce-o iubești
Mă uit în stânga și locu-i gol
Și nici în depărtare tu nu ești,
Acum aș vrea să-mi fii alături
Dar din păcate tu-mi lipsești
Cu grijă pielea mi-o ciupesc
Să simt că-s treaz, nu levitez,
Stiloul pe hârtie mi-l îndrept
Și sfatul muzei mele îl urmez
Încep să scriu a mea poveste
Și despre vremi de mult uitate,
De tot ce-a fost și nu mai este
Și adevăruri pe jumătate spuse
Termin ce am avut de scris
Dar n-am cui plicul să trimit,
Că am uitat în timp adresa ei
Și înțeleg târziu...că totul s-a sfârșit!
Călătorind în gând!
Gândul mă duce așa departe
Și nu am cum să mi-l opresc,
Pătrunde-adând prin amintiri
Și fericit copilăria o regăsesc
Mă plimbă pe drumul prăfuit
La școala din satul meu natal,
Mă pune-n banca de la geam
Pe rândul trei cumva pe lateral
Și lângă mine se află mama
Cu un buchet frumos de flori,
Sunt adunate pentru doamna
Cu bucurie de dragele surori
Sunt un boboc în clasa-ntâia
Și vreau puțină carte să învăț,
Voi ține cont de sfatul mamei
De fiecare șansă să m-agăț
Apoi gândul m-a dus pe la liceu
Să-mi văd colegii și pe profesori,
Dar din păcate mulți au plecat
De pe pământ ca simpli călători
Nu știu de ce călătoria s-a oprit
De la liceu s-ajung în timp acasă,
O fi crezând că sunt prea obosit
Și-o pauză la anii mei..e prețioasă!
Fii buna mea stăpână!
Sunt rătăcit pe drumul vieții
Și singur de când tu ai plecat,
Mă uit în jur să văd lumina
Dar totu-mi pare întunecat
Stau pe cărarea cunoscută
De noi de când eram copii,
Și cred că încă se mai poate
Ca într-o zi la mine să revii
Nu știu dacă doar eu sunt vina
Că ne-am certat pentru nimic,
Când amândoi am rostit vorbe
Și din amic, acum sunt inamic
Sper să-ți revăd chipul frumos
Cu zâmbetul ce îți inundă fața,
Iar eu s-alerg să te îmbrățișez
Sa te sărut, să-ți simt dulceața
Dar toate sunt doar amăgiri
Și ale mele dorinți deșarte,
Uitând că între noi e-un zid
Ce din păcate ne desparte
Eu voi veni aici zile la rând
Să te aștept cu drag în drum,
Iar dacă tu nu vii voi înțelege
Că tot ce-a fost, acum e scrum
Dar poate voi avea puțin noroc
Și ne vom ține strânși de mână,
Să ne șoptim cuvinte de iubire
Și să te rog...fii buna mea stăpână!
La izvor!
Sui pe cărarea-ngustă către izvor,
Că n-am mai fost tocmai de-un an,
Cu greu pășesc și-mi târâi un picior,
Ce rupt a fost, lovit de-un bolovan
Dar cum aș putea să nu mă duc,
Și apa să o gust, fruntea să-mi ud,
Să mă întind pe iarba de sub nuc,
Umbră să simt și ciripitul să-l aud
Mă voi ascunde apoi după stâncă,
Poate-am noroc să văd vreo capră,
În jur o să-mi pun flori de brâncă,
Și liniștit o voi aștepta să treacă
Până ce capra va veni să se adape,
Voi admira feeria pădurii de foioase,
Nu voi lăsa privirii nimic să-i scape,
Scrutând peisajul unei țări frumoase
........................................
Ziua s-a scurs spre soare-apune,
Și capra nu am văzut-o să coboare,
Pădurea mi-a vorbit, să pot a spune,
Feriti copacii, ca drujba..să nu-i doboare!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Oare merităm?
Din cer cad picături de apă
Pe care toți le așteptăm,
Este o mare binecuvântare
Dar nu știu dacă o merităm
Suntem atât de plini de ură
Și am uitat să dăruim iubire,
În jur este multă minciună
Dar toți sperăm la mântuire
Ne ducem zilnic la biserici
Și ne rugăm la Domnul Sfânt,
Dar amânăm să facem fapte
Cât mai trăim pe-acest pământ
Pe mulți ne doare adevărul
Când cineva ni-l spune-n față,
Îl dușmănim pentru-ndrăzneală
Și mai apoi îl ținem la distanță
Ne vine tare greu ca să iertăm
Pe cei ce fără vină ne-au rănit,
Cu ușurință acuzăm și judecăm
De parcă niciodată n-am greșit
Iată de ce mă-ntreb de merităm
Să cadă peste noi picuri de apă,
Dar cine-s eu să judec, când știu
Că-n groapă cade..cel ce sapă!
Aș fi..!
Străin aș fi în astă lume
Fără privirea ta senină,
Precum e cerul fără stele
Și soarele lipsit de lună
Sărac aș fi pe-acest pământ
Fără prezența ta lângă mine,
Tot aurul din lume de-aș avea
Nu te-ar putea înlocui pe tine
Nefericit aș fi eu între oameni
Fără ființa ta să fie printre ei,
Întreaga lume mi-ar fi ostilă
Și chiar dușmani, amicii mei
Dar fericit mă simt că tu exiști
Fără a fi străin printre prieteni,
Cel mai bogat făr' niciun cont
Iubit de tine, fără a fi un nimeni!
Am uitat adresa ei!
Cuvinte scriu pe o hârtie
Și care vreau să fie vers,
Dar ele oare au vreun rost?
Când tu adresa mea ai șters?
M-așez pe banca de sub tei
Unde cândva râdeai cu mine,
Eram studenți și nu știiam
Ce ne rezervă ziua de mâine
Și cum să-ți pui vreo întrebare
Când tânăr ești, intens trăiești,
Și simți că lumea-ți aparține
Având cu tine fata ce-o iubești
Mă uit în stânga și locu-i gol
Și nici în depărtare tu nu ești,
Acum aș vrea să-mi fii alături
Dar din păcate tu-mi lipsești
Cu grijă pielea mi-o ciupesc
Să simt că-s treaz, nu levitez,
Stiloul pe hârtie mi-l îndrept
Și sfatul muzei mele îl urmez
Încep să scriu a mea poveste
Și despre vremi de mult uitate,
De tot ce-a fost și nu mai este
Și adevăruri pe jumătate spuse
Termin ce am avut de scris
Dar n-am cui plicul să trimit,
Că am uitat în timp adresa ei
Și înțeleg târziu...că totul s-a sfârșit!
Călătorind în gând!
Gândul mă duce așa departe
Și nu am cum să mi-l opresc,
Pătrunde-adând prin amintiri
Și fericit copilăria o regăsesc
Mă plimbă pe drumul prăfuit
La școala din satul meu natal,
Mă pune-n banca de la geam
Pe rândul trei cumva pe lateral
Și lângă mine se află mama
Cu un buchet frumos de flori,
Sunt adunate pentru doamna
Cu bucurie de dragele surori
Sunt un boboc în clasa-ntâia
Și vreau puțină carte să învăț,
Voi ține cont de sfatul mamei
De fiecare șansă să m-agăț
Apoi gândul m-a dus pe la liceu
Să-mi văd colegii și pe profesori,
Dar din păcate mulți au plecat
De pe pământ ca simpli călători
Nu știu de ce călătoria s-a oprit
De la liceu s-ajung în timp acasă,
O fi crezând că sunt prea obosit
Și-o pauză la anii mei..e prețioasă!
Fii buna mea stăpână!
Sunt rătăcit pe drumul vieții
Și singur de când tu ai plecat,
Mă uit în jur să văd lumina
Dar totu-mi pare întunecat
Stau pe cărarea cunoscută
De noi de când eram copii,
Și cred că încă se mai poate
Ca într-o zi la mine să revii
Nu știu dacă doar eu sunt vina
Că ne-am certat pentru nimic,
Când amândoi am rostit vorbe
Și din amic, acum sunt inamic
Sper să-ți revăd chipul frumos
Cu zâmbetul ce îți inundă fața,
Iar eu s-alerg să te îmbrățișez
Sa te sărut, să-ți simt dulceața
Dar toate sunt doar amăgiri
Și ale mele dorinți deșarte,
Uitând că între noi e-un zid
Ce din păcate ne desparte
Eu voi veni aici zile la rând
Să te aștept cu drag în drum,
Iar dacă tu nu vii voi înțelege
Că tot ce-a fost, acum e scrum
Dar poate voi avea puțin noroc
Și ne vom ține strânși de mână,
Să ne șoptim cuvinte de iubire
Și să te rog...fii buna mea stăpână!
Silvia Mihalachi