PRIVIT-AM CERUL LA APUS...

Gabi  luase ceva bani de la cei cărora voia să vândă..Acum eram căutată și de unii și de alții.

Cred că a mai făcut și alte prostii  pentru că și-au făcut în grabă bagajele și au fugit cu tot grupul

în țară .După  plecarea lor ,vine Nabi  bucuros să mă scoată din ascunzătoare.Nabi  îmi oferă

o cameră la hotelul lui și eu îl ajut la bar .Eram așa de bucuroasă  de această veste ,încât l-am

sărutat .Bucuria mea  l-a emoționat cu adevărat ,realmente era și el fericit .Eram singură printre

străini și mă simțeam mai în siguranță

     După câteva zile mă caută Fatah și rămâne surprins când mă vede în bar,onorând comenzile

clienților ,bucuroasă și fericită.Mă tachinează -acum cât mai ceri  pe oră?-întreabă el cu ochi blânzi

și voce caldă .Am înțeles  că mă bucur de simpatia  lui și acum am doi prieteni cu care îmi face plăcere

să vorbesc. Încercam să uit prin ce am trecut și eram fericită că am unde lucra .Pe tine te sunam tot

mai rar,știam că acesta nu-i locul meu,dar nici să mă întorc în țară  nu doream .Apoi mi-ai comunicat că

tata  a murit în accident .Eram supărată pe el  de când se recăsătorise după moartea  mamei Am avut

impresia că ne abandonase .Îl vedeam  adesea prin oraș  pe tatăl nostru cu fiul lui cel mic Acum nu mai am

nimic cu nimeni .M-a luat valul vieții și am uitat de ei .Mi se pare că toate acestea s-au întâmplat  demult .

A fost o vreme când ,aveam ceva și cu tine .

     - Eu cu ce ți-am greșit?

      -Atunci când erai îndrăgostită  de Vali .Te vedeam adesea plângând .Plănuisem  atunci să mă răzbun pe el,

dar apoi am plecat ,și toate au rămas în urmă

      -Povestea mea cu Vali s-a încheiat  când am realizat că Adriana era aleasa lui!...

      -Mai știu că Octav ținea mult la tine ,de ce nu ți-a plăcut de el? Câte bilete îți trimetea prin mine ,eram la curent

cu sentimentile lui pentru tine .

       -Nu-i vorba de plăcut ,Ștefania ,și nici de faptul dacă e băiat bun sau rău ! Asta o realizezi cu mintea , însă

inima este cea care alege, ea ăți dă de știre când întânlești  jumătatea .Nu fegeaba se sune că există

-săptămâna  chioară - atunci nu-i vezi  alesului tău defectele . Dragostea  înflorește într-un sărut ,simți  că trăiești

într-o îmbrățișare, te apucă dor de viață și te scoate din anonimat cuvintele de dragoste .Atunci și numai atunci ,

inimile celor doi bat la fel .

      -Ce frumos îmi pare ce spui !

     -Dragostea , iubirea,este cel mai minunat  sentiment pe care îl trăiește un om . Iubirea nu ține cont de greutăți,

de lipsuri .O iubire e ca o zi de sărbătoare, ca un răsărit  de soare,ca o mare de liniște,ca o ploaie binefăcătoare

pe un ogor pârjolit de soare .Eu am trăit ,am simțit toate acestea în preajma lui Vali .

     -Deci ai cunoscut iubirea ? ai trăit-o cu intesitate !

      -Da ,Ștefania ,și în nopți de nesomn ,zvârcolirii în așternut ,pernă udă de lacrimi  ,gol ,un gol imens în suflet .

     -Ai  trecut prin tot ce spui?

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Unohda nostalgia!

Kyynel lumikellojen joukossa

Sillä on aina tarkoitus,

Se on menneen talven kaiku,

Mikä ei enää herätä kadonnutta unta.

Unohda nostalgia,

Ei enää kyyneleitä!

Aina laulaa

Sinun kevät!

Unohda nostalgia

imperfekti,

Laula iloa

Että tapasimme.

Vanha rakkaus jättää muistoja,

Mutta myös avaa polkuja uusiin rakkauteen.

Aurinko näyttää välillä hymyilevän.

Unohda nostalgia,

Älä puhu hänestä

Ja sinisistä silmistä

Pyyhi kyyneleesi!

Unohda nostalgia,

Se on mennyt aihe,

Laula iloa

Että tapasimme.

Unohda nostalgia,

Ei enää kyyneleitä!

Aina laulaa

Sinun kevät!

Unohda nostalgia,

Älä puhu hänestä

Ja sinisistä silmistä

Pyyhi kyyneleesi!

Ja sinisistä silmistä

Pyyhi kyyneleesi!

Unohda nostalgia,

Ei enää kyyneleitä!

Sinun kevät!

Unohda nostalgia

imperfekti,

Laula iloa

Että tapasimme.

Unohda nostalgia!

Și mă întreb, în fiecare noapte,

Când te privesc, dar nu te văd,

Cum poți să fiu un semn de întrebare

Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?

Căci inima mea bate haotic,

În ritmuri pe care nu le înțeleg,

Dar tu, cu calmul tău liniștit,

Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.

Mă prind în mreje de îndoieli,

Și totuși, mă îndrept spre tine,

Deși nu știu ce este iubirea ta,

Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.

În ochii tăi e o mare de vise,

Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,

Dar mă las purtat de curentul tău,

Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.

Poate că iubirea nu e logică,

Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,

Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,

Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.

Poate iubirea e un labirint

Pe care nu-l vom înțelege niciodată,

Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,

Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.

Oh,tu,dragostea vieții mele….
Ce-mi ofereai iubirea în catrene,
Ce m-ai făcut sa simt a inimii cangrene,
Astăzi nu-mi mai pot scoate din minte acele refrene.

Mi-e atât de dor de tine și de noi..
de ochii, nasul și ale tale buze moi.
ce asemenea-i un lup însingurat,
inima-mi firavă din trup, tu mi ai furat.

Mi-e dor de ochii tai cuceritori,
Pe care astăzi i-ai făcut atât de-otravitori.
Mă uiți adesea-n ale tale teancuri de hârtii,
Pe care văd adesea doar cuvinte ale noii poezii.

Mi-e dor de-a ta stransa îmbrățișare ,
Care mă făcea mereu sa uit de-o supărare,
Iar astăzi sunt doar eu, o simpla fetișcană,
Sorbind ușor din poza de pe acea cana.

Mi-e dor de acel râset simplu și obscen,
Care astăzi mă face sa mai scriu doar un catren,
Care ieri mă urca sus la stele,
Iar azi mă face sa mă uit de jos la ele.

Mi-e dor sa uit de tot și toate,
de griji, foame și societate,
Sa stau întinsă ai tai ochi albaștri,
Sa mă prefac ca astăzi nu m-ai făcut dezastru.

Mi-e dor sa scriu si sa vorbesc cu tine,
Sa ne afundam în orașe bizantine,
Sa fugim în largul marii liniștite și umile,
Și să-mi săruți atât de tandru ale mele buze fine.

Mi-e dor de tot ceea ce tu erai ieri pentru mine,
Iar azi ești doar o simpla doză de amfetamine,
Pe care ușor le duc la ale mele buze pline,
Care de azi vor deveni doar doua microcristaline.

Mi-e dor sa aud cum la ureche îmi spui intens,
Oh,iubito,cat de mult eu te iubesc,
Sa mă apuci de talia mea ondulata,
Și sa mi mai spui ca nu mă vei lasă, oh,niciodată.

Mi-e dor să-ți simt a ta gura infierbantata,
Pe a mea frunte-ncaruntata,
Să-mi ștergi recile și-amarele dureri,
Pe care azi tu nu mi le deloc acoperi.

O umbra trece lin pe langa prag,

În taină-și poartă pașii pe alei,

Un vechi parfum ramas dintr un șirag,

De vise-nchise între foi de tei

E glasul mut ce l port adânc în piept,

Și ascult chemarea noptilor tacute,

Un nor pe cer ce pare ca aștept,

Din zori închise-n zilele pierdute

Prin colturi moi, adie gândul dus,

Ca frunza-n vântul care o rătăcește,

Un timp ascuns, căzut de mult de sus,

Dar încă-n minte parcă se trezește.

Pe un drum ascuns, pășește visul stins,

Și ochii s marea unui dor ce-apasă,

În fiecare clipă ce s-a prins,

De-un loc pierdut, ce încă mă apasă.

Îmi doresc atât de mult, singură să fiu pentru o vreme

Să nu fiu întrebată cum sunt și ce mai fac

Cumva am primit lecții, acum doar

îmi fac teme...

Și tot ce azi imi mai doresc este să tac...

Doresc atât de mult, să mă ascund de toate pentr-o vreme

Vreau liniștea să o găsesc să-mi bată la ferești,

C-am obosit s-alerg printre iluzii când doar înfrunt orgolii omenești!

Oricum n-o să-ntelegeți nicicum durerea

mea

Și nici subiect de râs nu imi doresc a fi

E-o luptă ce o duc cu mine și chiar de este grea

Singură vreau să îmi duc războiul in aceste bătălii.

Și nu-mi doresc mai mult, decât sa fiu lăsată să sufăr în tăcere 

O să-mi revin, dar azi, tristețea și dorul mi-au zâmbit 

Și pentru că e greu, posibil că va mai dura o vreme

Și-atunci poate o să-nțelegeți...ce-a fost e

c-am iubit!...

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...

Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...

Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...

Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...

Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...

Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…

Sunt singur şi atât de trist...      
Nu dorm aproape niciodată.      
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,      
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...      
  
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...  
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...      
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,      
Ca cel de dăruire-ntreagă...      
      
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...      
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,      
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!      

Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,      
Să ard, ca rugul pentru Tine...      
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,      
Să mă renasc în calm de mare...

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

    Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
    Cu porțile frânte de berbecele greu,
    Rămas fără oaste, regele face rocadă,
    Ferindu-se-n turn, de regele leu...
    
    Corbul, de moarte, aripa își frânge,
    Arme lucesc în holda de vară,
    Eroii sfârșesc în baia de sânge,
    Din zorii de zi și până în seară...
    
    Noaptea albă, cumplită și grea,
    Fără nori, fără lună și stele,
    Noaptea aceasta se va trece și ea,
    Precum se vor trece și umbrele rele...

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…