Riscuri

trecerea timpului  îmi apare ca o exhibiție jalnică

ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini

submultiplilor

secundelor frivole

(dansatoare de can-can burlesque

care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)

minutelor grațioase în magicul lor

rond de jambe

orelor plictisite de ele însele

până la depresie

„ țineți aproape sau vă ia dracu!”

cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri

sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor

preafericitului Daniel

turnate în Austria

oare nu se poate trăi și altfel

în afara dictaturii timpului

boul acela cu redingotă și papion

care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări

turează la maxim motorul bormașinii Bosch

made in Federal Republic of Germany

„ ca să știți și voi nenorociților!”

și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

Nu te văd altfel decât în culorile albe

ale dimineții

în tempera zorilor

ești undeva

pe această pânză imensă a zilei

printre nuanțele de galben apos

amestecate cu roșu

într-o acuarelă umedă

neterminată

uneori te pictez numai în alb și negru

abstract

îți iau albastru din ochi

rimelul

rujul

fondul de ten

fără culori nu mai ești tu

cine ți-a spus că ești frumoasă

nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri

posibile

nu ți-a descoperit ridurile

cearcănele vineții

porii

urmele lacrimilor

sunt momente când mă supăr

și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru

ale întunericului

alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei

(după care se ascund toate culorile!)

arunc pensulele

suspend timpul

îmi țin răsuflarea și mă scufund

printre pescuitorii de perle

din Pacific

printre broaște țestoase

și rechini albi

.

prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei

( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)

și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului

și cu tot roșul însângerat al răsăritului

.

sunt un biet pictor

prins în această infernală spirală a culorilor…

Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.

- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.

- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!

- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?

- O, da!

- Aceasta ar fi o explicație!

Femeia se uită lung la dânsul.

- Stai pe aproape?

- De ce mă întrebi?

- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!

Virgil amuțise pentru câteva clipe.

- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…

Ea îi puse un deget pe buze.

- Ba aș o…

”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”

                                      Edith Piaf

.

nu am întrebat pe nimeni atunci

de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri

erau singuri

în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase

la geamuri

.

și eu eram singur

în costumul meu bleumarin

cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie

75004 Paris

 .

mă plimbam pe o stradă îngustă

poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes

nu mai știu

ce fericire e să nu te cunoască nimeni

.

să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi

s-auzi aceleși murmur ”allez viens”

din o mie de guri

apoi să te topești într-o mie de palme

mirosind a Chanel Gabrielle

.

un iz puternic de  săpun  „Tesori d`oriente”

plutește în aer

nu mai e cale de întoarcere

îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes

fără filtru

de care fumase cândva Jean-Paul Sartre

Camus și Gainsbourg

și-mi fac curaj

„ ce qui doit arriver, arrivera!

.

cum să-mi fi dat seama încă de-atunci

că Notre-Dame e pe moarte

.

acum

după noaptea aceasta „ de rêve”

nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano

în Sena

sau să mă-mpușc în cap

în Place de la Concorde…

ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră

obscură

chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică

întâlnind un firicel de lumină

apucă penseta și agită hârtia în cuvă

la început apar o puzderie dezordonată de puncte

care devin cercuri

o mână

fața în alb și negru

apoi trupul gol

așa cum nu-l mai văzuse

ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării

învăluită într-o lumină roșie

misterioasă

călcând pe marmura rece

răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare

împiedicându-se

cine naiba a înjunghiat întunericul?

.

zgomotul apei lovindu-i umerii

îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă

al bisericii Adormirea Maicii Domnului      

.

destul de sinistru

.

nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului

de roșul acela frivol

spre violet

rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația

aerul

viața

.

dincolo

peste drum

cineva torturează clapele pianului

din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge

plescăind consternant pe marmură

opriți dracului această simfonie a disperării!

strigă

iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…

În noaptea sfântă, când stelele dansează,

Gerul Bobotezei în suflet se așază.

Prin zăpezi strălucitoare și reci,

Pășim cu credință, cu inimi senine.

Fulgii ca diamante cad din înalt,

Povestind tăcut despre harul nesfânt.

Boboteaza aduce binecuvântare,

O rază divină, o sacra iertare.

În biserici luminate, în rugă și cânt,

Se nasc speranțe, în suflet avânt.

Apele sfințite curg lin și adânc,

Spălând păcatele într-un dans plăcut.

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

Din aroma nimicului se așternă durerea lăsată de om și orice s-ar întâmpla nimic n-ar mai fi la fel.

Din acele nimicuri o să se împrăștie ca atomii,nevăzuți.

Femeia are o dornică viață

Sperând la stropul de dulceață, 

Precum cea a unei firave flori

Ce natural înflorește în zori.

O admiri când este-n floare

Și totul în jur prinde culoare.

Parfumul lăsat în preajma ei

Stârnește admirația unui holtei.

De o întâlnești în calea ta,

Te-ntrebi cum ar exercita

Posibilul pe care nu-l credeai,

Viitorul în care pătrundeai.

Când patina timpului apare

Strălucirea lor oare dispare?

Gândurile că timpul petrecut

Duc spre un tărâm necunoscut?

Ascultă la mine ce-ți zic,

copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,

Toți “e la modă să băgăm droguri”

Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.

Trece timpu’ și ușor li se înfiripă

Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,

că ei normal ca nu vor să zică

“bă am o problemă și nu-i una-i mică”

Trece timpu’ iar și se trezesc

Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,

Că au ajuns dintr-o viață plină,

Într-una plină de rugină.

Rugina de pe cârligul ăla,

când sarea e pescarul prin ape

Te agață și ușor devin șarpe,

Și se apucă să mai zică,

“hai fă-mi și mie doar una mică”

De la mici ajung la mari,

Toleranțe de spartani,

Vise cu senzații tari,

Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.

Toți au dat-o cu impertinenta,

și acum ei strâng mâna cu dependența.

Lucrul ce-i vor opri,

din a face ce și-ar dori.

O stea cazuta am vazut

Si de o data te am recunoscut

Ai cazut la mine in brate

Si ai crezut ca sufar dupa ale tale calde imbratisari

Ai cazut din cer, ca un inger exilat

Mi ai cazut in cale ca un mar stricat

Te ai apropiat incet de solul arzator

Te ai apropiat de mine crezand ca  imi va fi dor

O stea cazuta am vazut

Isi urma destinul

N am crezut ca te am avut

Dar in final eu ti am avut chinul

Am cazut

Eu sunt steaua cazatoare

Puneti o dorinta

Caci nu ti voi sta in cale

Ce frumoasa este luna

Nu i asa?

Ma vei dorii intr-una

Dar voi pleca

Al meu suflet satinat

L ai lasat plin de toxine

Mi as dori sa fi uitat

Ca ai pus mana pe mine