Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Стихи из этой категории
Metefizică
într-o lume tăcută a obiectelor
a cuvintelor
a florilor
Maria
întruchipează excepția
ieșirea lucrului din abstract
din imobilismul acela dramatic al formei
denumită lebădă uneori
după aspectul aerodinamic al corpului
și aripi
Maria este o formă mișcătoare pe roți
la fel de însuflețită ca o femeie
oamenii de știință au descoperit forme de viață
în piatră
Eeistein în cuantica gândului
Maria mea are suflet
trebuie doar să învârt cheia în contact
să apăs pe accelerație
scenariul acesta l-am mai citit undeva
cu milenii în urmă
cineva își imaginase Cosmosul
ca pe o formă abstractă de relief
mai accesibilă decât cerul
de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi
deghizați ca niște actori de mâna a doua
în lucruri…
Realitatea astazi
Prea multa frustrare mocneste in popor
Nemultumirea se aude in vorba tuturor
Ne-am saturat de vanzatori de tara, corupti si infami
Ce ne vand automat pentru functii si bani
Nu facem politica, nu avem nici o tangenta - sa se stie
Criticam prin cuvinte aspre, cu stiloul pe hartie
Resursele tarii sunt amanetate, generatii de tineri sunt indatorate
Nimeni nu trece de la vorba la fapte
La televizor, aceleasi discutii ratate
Ne prezinta numai nenorociri, cu fapte detaliate
Incompetenta voastra ne-a adus aici, in hau
An de an totul se scumpeste si o ducem tot mai rau
Dumnezeul oamenilor astazi este serviciul, care ne aduce bani
Sa platim facturi si taxe din ce in ce mai mari
Voi critica, atat cat pot, forma de guvernamant infama
Pana cand nu vom avea presedinte si guvern iubitor de tara ?
Cei tineri, mandria tarii, pleaca peste hotare
La studii, la munca, sa-si faureasca un viitor mai bun fiecare
Ramanem fara aceasta esentiala valoare
Caci nu stim cati dintre ei se intorc, tara nu mai este atragatoare
Locuri de munca pentru ei putine, sanse de angajare infime
Multe concursuri de angajare "aranjate" cu pilosi
Oameni de nimic, ce peste noapte se vad colosi
Habar n-au sa-si faca treaba, iau banii de pomana
Si nici nu vor sa invete - oase lenese se cheama !
Ajutor financiar de la stat vor multi - cata frunza, cata iarba
Pe baza unui handicap inchipuit, ce pana la urma o sa-l aiba
Bolnavi inchipuiti si lenesi, munca nu e pentru voi ?
Veti muri de foame, sete, in datorii si in gunoi !
Termini astazi facultatea, putini se angajeaza in domeniul mult visat
Ajung sa presteze alte servicii, nu ce au studiat
Totul se scumpeste, salariile raman aceleasi - nu mai cresc deloc
Dar ei sa aibe pensii speciale, votate cu doua maini, pe loc
Tara nu mai are modele demne de urmat
Oameni destoinici, de la care ai ceva de invatat ...
Gândul
Trezit in roua dimineții,
In zbuciumata zi a vieții,
Și chior de somn văd printre rânduri,
Lumina întunecată-n gânduri.
Nebun e gândul unde eu,
Mă tot zbat sa fiu un zeu,
Dar am puteri ce-s limitate,
Și ancorat mă țin in departe.
Departe-n văi de realitate,
Poteci de gânduri strâmtorate,
Și-n briza rece de îndoială,
Devin mahmur, căci gândul zboară.
Dar in văzduhul omenirii,
Recapăt gândul scurt al firi,
Căci nu pot să străbat pământul,
Decât purtat pe sus de Gândul.
Despre voi si despre mine
Cu privirea pierduta spre apusul de soare,
Stau si ma intreb cum si de ce oare
M-ati lasat fara culoare,
Si cu traume suparatoare.
N-ati stiut c-aveam sa scriu
In amurgul purpuriu
Despre voi si despre mine
Cum c-as vrea sa se termine.
Ceru-i fara nori acum,
Tot ce simt e numai fum,
Iar eu tre sa imi asum
Ca inima imi este scrum
Martie trist
Martie, luna capricioasă,
Cu ploaie rece și furtunoasă,
Soarele stins, cerul plumburiu,
Un peisaj trist, pustiu.
Fără o rază de lumină,
Doar lacrimi reci ce cad din cer,
Natura pare adormită,
Tristețea plutește în aer.
Gândurile zboară spre trecut,
Spre amintiri cu soare și dor,
Spre zile calde și senine,
Când sufletul era plin de speranță.
Acum, doar ploaia îmi ține companie,
Și tăcerea asurzitoare,
O singură dorință mă cuprinde,
Să vină soarele și să aducă splendoare.
Dar martie e o lună schimbătoare,
Poate mâine va fi mai bine,
Soarele va străluci din nou,
Și tristețea va dispărea ca un fum.
Până atunci, am răbdare și speranță,
Știu că primăvara va veni,
Aducând cu ea viață și lumină,
Și sufletul meu va fi din nou fericit.
Tot ce am
Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
Îți dau umbra mea
Cu ea te însoțești
E mult mai înțelegătoare ,
Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta mă doare.
Другие стихотворения автора
Break a leg
decorul
un graffiti întins pe un perete întreg
reprezintă o pânză uriașă de păianjen
piesa de teatru nu are nume
nici text
actrița
o femeie în vârstă
ridată ca o stafidă uitată la Soare
îmbrăcată strident
improvizează liber
precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic
un fel de commedia dell`arte
de prost gust
.
sunt singurul spectator care asist la spectacol
din primul rând
îngrețoșat până la lacrimi
.
dar aplaud
.
lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi peste umbra femeii
și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete
din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă
femeia stafidă
Văduva neagră la ananghie
desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd
.
simt tot spectrul cromatic în șira spinării
e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre
transformate-n păianjeni
sau să fug printre rânduri cu oasele
în pantofi
sunt prins în propriu-mi coșmar al minții
.
tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă
proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor
peste ei
țânțarii își înfig trompele în inima mea
deja sfârtecată de păsări
lăsată undeva la intrare
cu telefonul mobil și pachetul de Kent
.
Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei
nu mai are scăpare de-acum
își ia capul de pe umeri în mâini
surâde spre public
(adică spre mine!)
și declamă melodramatic:
„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…
Vămi
mi-a fost imposibil să plec
să-mi fiu mie însumi
fiecare părticică din sufletul meu
aparține norilor de pe cer
prezenți în toate dimineților mele
răscolite de gânduri
pădurii de brad
cu mirosul ei inconfundabil de cetină
și rășină care ți se lipește de dinți
izvorului tainic
tremurat de inimile peștilor rătăciți
printre lespezi
vântului călător
bunicul îmi spusese cândva
să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni
fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul
spre tine
și să cuceresc Roma
ca Iulius Cezar
nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur
bătrânului Charon
la granița dintre spațiu și timp…
Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Cât de cât!
- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
Pilde
trasul de timp nu rezolvă nimic
este o iluzie
oricât te-ai opune
timpul merge înainte
imperturbabil
problemele nerezolvate rămân în tine
o povară în plus pe lângă celelalte
destul de grele și acestea
factura la utilitățile vieții
trebuie plătită cu prioritate
înainte de scadență
întotdeauna există o păsuire existențială
după care ți se instituie sechestrul asigurator
asupra liberului arbitru
singurul bun care se poate executa silit
in integrum
nefiind cuantificabil
divizibil
libertate o ai sau n-o ai
Kovesi trage cu obstinație de timp
dar timpul a trecut deja peste dânsa
lăsându-i deschisă celula de la Târgșor
Klaus Werner Ioanis vâslește încontra curentului
asemeni uni marinar autist
rătăcit în Pacific
curând însă va fi istorie
Coldea
copia fidelă a Diavolului
vorbește singur
singur Dragnea
cel mai hulit și hăituit om
vinovat de toate imperfecțiunile lumii
merge în aceeași cadență cu timpul
cât îl va mai ocroti Dumnezeu
cu toate păcatele sale reale sau imaginare
”…va fi mai multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi …”
care n-au nevoie de pocăinţă…”
Nebulozități
toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți
e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani
și e mai mic decât mine
nu știu cum s-a întâmplat
el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani
iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul
eu am mai umblu cu capul prin nori
dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul
pesemne că și-a băgat coada între noi timpul
altfel nu-mi explic
i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri
o „pasăre muscă”
( pe etichetă scria Archilochus colubris
cum îi plăcea lui!)
toata viața a omorât păsări
încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției
i se trăgea de la prima lecție de anatomie
acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului
știe aproape totul despre păsări
mănâncă păsări la micul dejun
iar în amurg trage cu praștia după grauri
.
nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta
rotundă:
„la mulți ani”
ar semăna cu o glumă proastă
„ gata!”
nici atât
ar putea crede că-i doresc moartea…