Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Poems in the same category
Carul Mic
Cat de frumos se unduiește
Pielea pe soldul generos
Si ce frumos cu totul straluceste,
In spuma caldei bai
Si eu atat de bine - acum miros;
Cat de frumoase alunitele -mi pe piept ,
Ca-ntru-un car mic pe cerul pielii mele
Ce sanatos si vrednic este trupul meu
Ce armonie -n suflet si pe piele…
Dar va veni o zi cand pielea -mi gri va fi
Rece si fara stralucire
Iar alunitele si soldul si toate imi vor fi,
cand carul mic si el va fi murit,
De-un miros greu … si in a mea pieire
Toate se vor sfarma,
In mici bucati la Cer se vor inalta,
In Carul Mic al pielii mele
Faptura imi voi aseza.
Chipul sufletului
Ei trec pe langa mine indiferenți,
O oarecare,zic,
Dar imaginea mea fada
Ascunde-n adânc ceva strălucitor:
Sufletul meu.
Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...
Când cortina-o sa cadă
Va rămâne doar imaginea lui,
Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,
Căci ce e omul?
Și înger,și demon,de-odata..
Și totuși,cu aripa alb-a iubirii
Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,
Nu știu de raiul exista,
Știu doar că iubirea a făcut din mine
Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,
Trist destin,
Sau poate-o zbura spre înalt
Legat cu lanțuri
De inima celor iubiți,neîncetat..
Iartă-mă,
Iartă-mă, căci am greșit.
Ajută-mă, căci m-am prăbușit.
De roată vieții am fugit
și iată-mă amăgit, frânt și obosit.
Ascultă-mă, căci eu nu mai pot.
Ridică-mă, căci cânt melodios.
Atinge-mă, simte răcoarea.
Caută-mă, și vezi culoarea.
Ia-mă și du-mă departe,
Strigă, căci încerc să-ți fiu aproape.
Cum să faci
Cum să faci să te găsești
Din greșeli să te oprești
Când îți vine tot să-ți dai
Când probleme mereu ai
Cu cât stai mai mult pe loc
Pui mai multe paie-n foc
Și nevoia să fugi crește
Forța-n tine ofilește
Și ai face și ai drege
Și trecutul ți l-ai șterge
Toate le visezi zăcând
Toate le parcurgi căzând
La iubire tot mai speri
Deși n-o vezi nicăieri
La mai bine tot te rogi
Dar te duci la psihologi
Și vezi lumea minunată
Cum devine-ncet pierdută
Și vezi cerul Infinit
Și vrei să nu fi trăit
Iar în oameni nu mai crezi
De toate te-ndepărtezi
Și de ce ți-e cel mai drag
Tot vezi și-l vezi tot mai vag
Simone, profesoara mea de dans
unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre
care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru
Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul
ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…
fulguiri//5
zgomotul de război
perturbă
seninătatea unui vis de iarnă.
împăratul de la miazăzi
salută pe-omologul său
de la miazănoapte.
din sfintel cărți
ale bocitoarelor,
corul
intonează imnul
tăcerii.
Other poems by the author
Mirări
să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă
da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”
Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Către mine
nu mai am cui să-i scriu
toată viața am scris unor ființe abstracte
dintr-o carte de telefon
până când am epuizat toate numele în ordine alfabetică
ceva mă îndeamnă acum să inversez ordinea
însă ezit
.
pentru literele de la coada alfabetului ar fi prea devreme
pentru cele de la început
prea târziu
.
n-ar avea nicio noimă
.
am abordat toate subiectele de discuție cu aceștia
(în cartea de telefon figura și numele meu
dar nu băgasem de seamă!)
prin urmare
și cu mine
.
puțini ar crede c-a fost o eroare
.
să-ți scrii ție însuți ca unui străin
nu-i tocmai în ordine
.
exercițiu de logică:
Aurel se deplasează cu un kilometru la oră împotriva vântului
Aurel Conțu e alb la față ca o pagină dintr-un caiet de dictando
din ce direcție suflă vântul?
.
aberație logică:
.
toți ghioceii tipăriți în alb-negru pe hârtie
sunt negri
primăvara e neagră
cerneala cu care scriu
e neagră
toate lucrurile albe din viață
sunt negre
.
iar eu încă mai caut printre scrisori
scrisoarea mea de dragoste
către mine însumi…