Numerele
Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele
începând cu unu
care era chiar el
toate celelalte numere începeau de la doi
și se supuneau principiilor matematice de bază
adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii
unu însă făcea excepție de la regulă
nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți
orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start
fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur
prin moarte el a rămas tot unu
o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor
cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi
iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic
cred
capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer
nici dansul nocturn al melcilor
matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe
nu face nimic
într-o astfel de relație unu rămâne tot unu
sau una
Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie
nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...
Poems in the same category
Eleu
El compune pentru a vă spune,
A va transmite ceea ce simte.
Stă cu el în taină și se gândește,
Oare de ce lumea ne păcălește?
Se uita în jur și speră ca visează
Atâția falși, superficiali, egocentrisme..
El simte în inimă că vrea sa vadă
Doar oameni sinceri cu priviri magice.
S-a luptat mult cu ale lui gânduri
Care îi spuneau..ca nu-i la teatru
Poate este diferit față de alți oameni
Este un ciudat..doar un om simplu.
Vine la toți, acel moment din viață
Cand cei ce pot conștientizează.
Și-a dorit mult, colorat sa gândească
Pana când s-a trezit..si merge în față.
A stat și tipul...o viata aproape,
În întuneric și de el departe
Fără sa vadă sau sa mai creadă
Ce OM este el, față de hoardă.
Status-quo
nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri
ca și când n-ar fi
nu cred că îmi aparține această alegere
toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie
nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă
fără să-ți trezești sufletul adormit
nu te poți lipsi de lucrurile mici
prozaice
pe care le faci zilnic
cum ar fi sărutul matinal
pe inimă
cafeaua
micul dejun
răsucirea cheii în contactul mașinii
oprirea la semafor
reflexe distorsionate ale ochiului
coșmarul oricărei alegerii
e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții
și apar valuri…
Noaptea
23 octombrie
O seara atât de rece
E una ca oricare alta
Știu ca va trece
Insa ma întreb ,,Und' te grăbești tu, viata mea ?"
Las ' sa ma bucur încă o clipa
Apoi sa mor
Oare de dor?Ma pun la somn
Dar nu acum ,acuma plâng
Ma uit pe geam fiindcă știu sigur
Cândva acolo eram eu și ...încă câțiva
Într adevar nu erau mulți
Dar ne puteam juca și asa .
Și fugeam chiar și desculți
Dar noua ne era bine na
Acum asa e de pustiu
Același loc de cândva
Stă părăsit și plânge tare
Dar cine sa I dea alinare?
Si pietrele sunt supărate
Nu au mai fost de mult purtate
Purtate în deal și desenate
Of ,rau îmi pare ,dragi surate !
Îmi pare rău că am vrut sa cresc
Acum eu sa mai mâzgâlesc ?
Te rog, tu copilarie
Iarta ma pentru aceasta prostie
Și te rog frumos
Mai vizitează ma o zi
Sa fim din nou cu toți copii
Unghiuri
de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,
în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor junghiuri,
(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)
cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.
dacă durerea este țipătul organului bolnav
ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,
cu unghiul nu-i atât de grav,
reflectă doar distanța fixă dintre două drepte
când o femeie se rezumă la un singur obiect,
eliminând din jur obiectele confuze,
avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,
altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze
nu mai vorbim când laturile ei comune,
(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)
se întâlnesc cumva într-o comuniune …
și când apare pe ascuns un unghi adiacent
întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,
alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,
așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri
și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
În surdină
Cânt un cântec orb.
Melodia mea nu poți a auzi,
Dar nici eu pe a ta.
Am reusit,
Am evadat.
Au furat tot ce au putut,
Nimic nu a rămas,
Chiar și vocea mi-a scăpat.
Ai grijă pe unde treci,
Cu ce oameni te alegi
Vocea ta s-ar putea
Să sufere mai mult
Decât a mea.
Eleu
El compune pentru a vă spune,
A va transmite ceea ce simte.
Stă cu el în taină și se gândește,
Oare de ce lumea ne păcălește?
Se uita în jur și speră ca visează
Atâția falși, superficiali, egocentrisme..
El simte în inimă că vrea sa vadă
Doar oameni sinceri cu priviri magice.
S-a luptat mult cu ale lui gânduri
Care îi spuneau..ca nu-i la teatru
Poate este diferit față de alți oameni
Este un ciudat..doar un om simplu.
Vine la toți, acel moment din viață
Cand cei ce pot conștientizează.
Și-a dorit mult, colorat sa gândească
Pana când s-a trezit..si merge în față.
A stat și tipul...o viata aproape,
În întuneric și de el departe
Fără sa vadă sau sa mai creadă
Ce OM este el, față de hoardă.
Status-quo
nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri
ca și când n-ar fi
nu cred că îmi aparține această alegere
toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie
nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă
fără să-ți trezești sufletul adormit
nu te poți lipsi de lucrurile mici
prozaice
pe care le faci zilnic
cum ar fi sărutul matinal
pe inimă
cafeaua
micul dejun
răsucirea cheii în contactul mașinii
oprirea la semafor
reflexe distorsionate ale ochiului
coșmarul oricărei alegerii
e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții
și apar valuri…
Noaptea
23 octombrie
O seara atât de rece
E una ca oricare alta
Știu ca va trece
Insa ma întreb ,,Und' te grăbești tu, viata mea ?"
Las ' sa ma bucur încă o clipa
Apoi sa mor
Oare de dor?Ma pun la somn
Dar nu acum ,acuma plâng
Ma uit pe geam fiindcă știu sigur
Cândva acolo eram eu și ...încă câțiva
Într adevar nu erau mulți
Dar ne puteam juca și asa .
Și fugeam chiar și desculți
Dar noua ne era bine na
Acum asa e de pustiu
Același loc de cândva
Stă părăsit și plânge tare
Dar cine sa I dea alinare?
Si pietrele sunt supărate
Nu au mai fost de mult purtate
Purtate în deal și desenate
Of ,rau îmi pare ,dragi surate !
Îmi pare rău că am vrut sa cresc
Acum eu sa mai mâzgâlesc ?
Te rog, tu copilarie
Iarta ma pentru aceasta prostie
Și te rog frumos
Mai vizitează ma o zi
Sa fim din nou cu toți copii
Unghiuri
de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,
în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor junghiuri,
(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)
cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.
dacă durerea este țipătul organului bolnav
ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,
cu unghiul nu-i atât de grav,
reflectă doar distanța fixă dintre două drepte
când o femeie se rezumă la un singur obiect,
eliminând din jur obiectele confuze,
avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,
altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze
nu mai vorbim când laturile ei comune,
(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)
se întâlnesc cumva într-o comuniune …
și când apare pe ascuns un unghi adiacent
întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,
alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,
așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri
și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
În surdină
Cânt un cântec orb.
Melodia mea nu poți a auzi,
Dar nici eu pe a ta.
Am reusit,
Am evadat.
Au furat tot ce au putut,
Nimic nu a rămas,
Chiar și vocea mi-a scăpat.
Ai grijă pe unde treci,
Cu ce oameni te alegi
Vocea ta s-ar putea
Să sufere mai mult
Decât a mea.
Other poems by the author
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Mind games
femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte
zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil
o imagine aproape orgasmică la vedere
femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos
(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)
femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc
sugând incitant băuturi colorate cu paiul
sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White
chiar dacă lipsesc valurile mării
bulele efervescente de șampanie din pahare
e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho
și ele ciulesc urechile
Adulter
Alchimistul
Învingătorul este întotdeauna singur
- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”
- și mie îmi place, suprlicitez,
din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni
care să fi citit Paulo Coelho!
- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,
bei o cafea ?”
imaginiele se succed foarte rapid
prin vidul memoriei
țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului
reproduc inexplicabil mirosul cafelei
fumul de țigară
zgomotul tocurilor înalte
soneria
fâșâitul rochiilor de mătase
și se repetă extenuant
ca într-o zi a Cârtiței
când descopăr cu groază că m-am blocat în timp
într-o noapte de întâi ianuarie
trasă la indigo
care se va repeta și mâine
și pe care o știu pe de rost
altă noapte nu va mai sosi niciodată
zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel
în același oraș
la aceiași dată din calendar
cu același Paulo Coelho recitit
și repovestit
într-o limbă a surzilor...
Relativitate
nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității
alăturarea cuvântelor „lege” și „relativitate”
îmi apare ca o contradicție în termeni
toate legile sunt
după câte știm
absolute
ceva „relativ” exprimă o incertitudine
(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)
Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii
în mecanica Marelui Univers
mai târziu aflăm că neutrinii se pot mișcă mai repede decât lumina
mult mai repede
ba chiar pot face drumul înapoi
pot reveni
și termina cursa pe locul întâi
ei sunt efectul care precede cauza
un fel de mașină a timpului
tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa
proporțional cu viteza luminii în vid
E = mc2
posibil
eu însă constat că raportul acesta se schimbă
direct proporțional cu avansarea în vârstă
la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere
să țin pasul cu lumina
încă un mit spulberat
la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu
și timpul
privite ca un tot unitar
savanții ne spun că spațiul ne este accesibil
prin cele trei elemente alle unui romb
înălțime
lățime și lungime
numai că retina noastră reține doar două dintre ele
ignorând
în plus
adâncimea
care ar fi timpul
ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane
eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren
în care încap zece oameni
la prima stație urcă încă o sută
dar nu mai sunt locuri
spațiu
oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni
în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră
spre infinit
vagonul nu se curbează
ca în celebra teorie a relativității
aici lucrurile sunt mult mai clare
spațiul acesta e doar pentru zece oameni
și nu are nicio legătură cu timpul…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Rezonanțe
în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine
cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,
mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul
cu o seară-nainte,
Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui urs ,
Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,
Ursele,
Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,
bunicul nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,
el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,
Hyadele în forma de V,care se văd în lunile ploiase de noiemmbrie
și mai, Ploioasele,
mai puține decât cloșca și puii bunicului,
Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,
aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat strălucitor,
Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,
Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,
Soarta, celălalt triunghi, al iernii,
Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,
bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,
Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,
Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,
dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda
unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână
dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Mind games
femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte
zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil
o imagine aproape orgasmică la vedere
femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos
(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)
femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc
sugând incitant băuturi colorate cu paiul
sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White
chiar dacă lipsesc valurile mării
bulele efervescente de șampanie din pahare
e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho
și ele ciulesc urechile
Adulter
Alchimistul
Învingătorul este întotdeauna singur
- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”
- și mie îmi place, suprlicitez,
din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni
care să fi citit Paulo Coelho!
- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,
bei o cafea ?”
imaginiele se succed foarte rapid
prin vidul memoriei
țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului
reproduc inexplicabil mirosul cafelei
fumul de țigară
zgomotul tocurilor înalte
soneria
fâșâitul rochiilor de mătase
și se repetă extenuant
ca într-o zi a Cârtiței
când descopăr cu groază că m-am blocat în timp
într-o noapte de întâi ianuarie
trasă la indigo
care se va repeta și mâine
și pe care o știu pe de rost
altă noapte nu va mai sosi niciodată
zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel
în același oraș
la aceiași dată din calendar
cu același Paulo Coelho recitit
și repovestit
într-o limbă a surzilor...
Relativitate
nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității
alăturarea cuvântelor „lege” și „relativitate”
îmi apare ca o contradicție în termeni
toate legile sunt
după câte știm
absolute
ceva „relativ” exprimă o incertitudine
(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)
Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii
în mecanica Marelui Univers
mai târziu aflăm că neutrinii se pot mișcă mai repede decât lumina
mult mai repede
ba chiar pot face drumul înapoi
pot reveni
și termina cursa pe locul întâi
ei sunt efectul care precede cauza
un fel de mașină a timpului
tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa
proporțional cu viteza luminii în vid
E = mc2
posibil
eu însă constat că raportul acesta se schimbă
direct proporțional cu avansarea în vârstă
la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere
să țin pasul cu lumina
încă un mit spulberat
la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu
și timpul
privite ca un tot unitar
savanții ne spun că spațiul ne este accesibil
prin cele trei elemente alle unui romb
înălțime
lățime și lungime
numai că retina noastră reține doar două dintre ele
ignorând
în plus
adâncimea
care ar fi timpul
ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane
eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren
în care încap zece oameni
la prima stație urcă încă o sută
dar nu mai sunt locuri
spațiu
oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni
în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră
spre infinit
vagonul nu se curbează
ca în celebra teorie a relativității
aici lucrurile sunt mult mai clare
spațiul acesta e doar pentru zece oameni
și nu are nicio legătură cu timpul…
Eroare din greșeală
- Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?
Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.
Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.
- Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!
- Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!
Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.
- Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!
Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.
- N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...
- Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?
- Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?
- De ce nu cinci sute?
- Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!
Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.
- Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!
- Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!
- Cum te numeşti?
- Dragoş Fluieraş.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.
- Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?
- La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...
Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.
- Cred că până la urmă am să te împuşc!
- Nu m-aş mira după cele întâmplate!
- Iată-te şi victimă!!!
În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.
- Intră! zise.
Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.
- Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...
- Pretinzând???
- Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...
- Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?
Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.
- Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!
- În mandat ce scria ?
- Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?
- Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?
- Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!
- Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?
Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.
- Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!
Meditații matinale
Adesea vedem dușmanii în lucruri,
Don Quijote îi văzuse în morile de vânt
care măcinau grâul în Consuegra,
pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,
erau duhurile rele din farmece,
uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,
castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,
exact ca acum,
unii spun că dau pensii bătrânilor
( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,
aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)
alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,
statul de drept e ca strecurătoarea bunicii
( Dumnezeu s-o ierte!),
iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,
fierb în suc propriu
la etajul cincisprezece.
Peste o sută de ani
dacă mă va mai găsi cineva
va zice că am murit din cauza caniculei...
Rezonanțe
în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine
cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,
mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul
cu o seară-nainte,
Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui urs ,
Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,
Ursele,
Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,
bunicul nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,
el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,
Hyadele în forma de V,care se văd în lunile ploiase de noiemmbrie
și mai, Ploioasele,
mai puține decât cloșca și puii bunicului,
Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,
aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat strălucitor,
Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,
Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,
Soarta, celălalt triunghi, al iernii,
Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,
bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,
Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,
Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,
dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda
unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână
dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…