Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Poems in the same category
fulguiri//8
orașul e viu când
locuitorii lui
simt zborul păsărilor
peste talgerile fântânilor;
când inima copiilor lui
vibrează la atingerea bunătății.
casa noastră e vie
cand sufletele-s
luminoase.
Un cântec amar pentru țara mea
În țara noastră, coruptă și mică,
Un președinte, un guvern, o frică.
Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,
Iar noi, poporul, tăcem și suferim.
În țara mea, unde speranța-i doar un vis,
Un prim-ministru, ales de-un sfert, ne-a promis,
Un finanțator, de șase la sută ales,
Ne-a dus în praf, cu legi nefirești.
Ministrul de interne, cu zece la sută-n spate,
Ne-a umplut de frică, cu o mână grea de stat.
Președintele, cu judecători-n buzunar,
Ne-a luat libertatea, fără niciun zâmbet.
Curtea Constituțională, un ecou al puterii,
Ne-a luat dreptatea, cu legi făcute-n întuneric.
La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,
Când oare vom mai avea o viață mai senină?
Dar nu-i totul pierdut, nu-i totul în zadar,
Căci în fiecare suflet, încă mai arde un jar.
Un jar de speranță, de dreptate și-nțelepciune,
Să schimbăm viitorul, cu o nouă conducere.
În țara noastră, coruptă și mică,
Un președinte, un guvern, o frică.
Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,
Iar noi, poporul, tăcem și suferim.
La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,
Când oare vom mai avea o viață mai senină?
AM DREPTATE ?
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modestă ,nu râvni
Bunurile altcuiva ...
De ai mult ,de ai puțin ,
Preț au doar ,sufletul bun ...
Vorba bună și sfătoasă ,
Înțelegere în casă ,
Sănătate ,voie bună.
Astea ,de sunt lângă tine
Esti bogat și ai de toate !...
Am dreptate?...
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
"Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul. "
scoți din paharul de șampanie toate mărgelele jucăușe
într-o lingură de argint
fiecare mărgea are o istorie de povestit
aceasta este despre teascul de lemn în care tata tortura
Busuioacă de Bohotin
în timp ce mama mesteca norii de ploaie
în ceaunul de tuci
cealaltă este despre mine, băiatul cu genunchii zdreliți,
pus pe șotii
îmi plăcea să amestec ouăle de graur cu cele de cuc
sau să arunc cu pietre în cârtițe
fiecare mărgea din paharul de șampanie
păstrează etern aroma și respirația clipei
vraja primei atingeri are parfumul inconfundabil al lemnului de santal
primul sărut, aroma regală de agar și lavandă
în lingura ta de argint ai strâns o comoară neprețuită
de acum poți să bei liniștită toată șampania din pahar
iar mie,
călătorul stelar,
să-mi lași lingura
Fericirea
Cioc!Cioc!as vrea sa bat la usa ta .
Pierdut într-un decor,
Te caut printr-un labirint
Incerta-i calea ce pășesc.
Nu dau de urma ta,
Scantei de soare
Aprinde dimineata
Din vis aud un glas de ciocârlie,
Ce-mi cântă ca o veste,
Ca sa ma destept
Să ies din jocul ăsta gri,
Că-n alt loc m-astepti.
Oh fericire, fericire,
Lasă-mi o dâră în urma ta,
Să știu pe unde s-o apuc
S-ajung la adresa ta.
fulguiri//8
orașul e viu când
locuitorii lui
simt zborul păsărilor
peste talgerile fântânilor;
când inima copiilor lui
vibrează la atingerea bunătății.
casa noastră e vie
cand sufletele-s
luminoase.
Un cântec amar pentru țara mea
În țara noastră, coruptă și mică,
Un președinte, un guvern, o frică.
Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,
Iar noi, poporul, tăcem și suferim.
În țara mea, unde speranța-i doar un vis,
Un prim-ministru, ales de-un sfert, ne-a promis,
Un finanțator, de șase la sută ales,
Ne-a dus în praf, cu legi nefirești.
Ministrul de interne, cu zece la sută-n spate,
Ne-a umplut de frică, cu o mână grea de stat.
Președintele, cu judecători-n buzunar,
Ne-a luat libertatea, fără niciun zâmbet.
Curtea Constituțională, un ecou al puterii,
Ne-a luat dreptatea, cu legi făcute-n întuneric.
La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,
Când oare vom mai avea o viață mai senină?
Dar nu-i totul pierdut, nu-i totul în zadar,
Căci în fiecare suflet, încă mai arde un jar.
Un jar de speranță, de dreptate și-nțelepciune,
Să schimbăm viitorul, cu o nouă conducere.
În țara noastră, coruptă și mică,
Un președinte, un guvern, o frică.
Legile se-nclină, dreptatea se-ngroapă,
Iar noi, poporul, tăcem și suferim.
La mulți ani, țară mea, cu atâta durere,
Când oare vom mai avea o viață mai senină?
AM DREPTATE ?
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modestă ,nu râvni
Bunurile altcuiva ...
De ai mult ,de ai puțin ,
Preț au doar ,sufletul bun ...
Vorba bună și sfătoasă ,
Înțelegere în casă ,
Sănătate ,voie bună.
Astea ,de sunt lângă tine
Esti bogat și ai de toate !...
Am dreptate?...
Cântec de lebădă
Soțul meu m-a luat din dragoste,
mă iubește
(sau așa cred!)
îmi prescrie medicamentele antidepresive
răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,
chibzuind ore întregi,
iar tratamentul prescris îmi face bine,
încetul cu încetul dispar monștrii,
scenele de coșmar,
gândacii,
propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,
să-mi iau medicamentele,
să-mi redecoreze casa,
ceea ce nu-mi place deloc,
zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,
nu mai am loc pentru nimeni,
ieri am văzut-o umblându-mi la medicamente,
punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,
cum descopăr pe internet,
și le arunc,
- Azi am să-ți fac o injecție miracol
adusă din îndepărtata Chină! îmi spune iubitul meu soț,
și-mi injectează serul miracol,
care, într-adevăr, este un miracol,
fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,
la prima reprezentație de balet
până la ultima,
la primul sărut,
și prima noapte de dragoste,
apoi totul se restrânge într-n punct luminos,
orbitor,
care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor Poliției...
"Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul. "
scoți din paharul de șampanie toate mărgelele jucăușe
într-o lingură de argint
fiecare mărgea are o istorie de povestit
aceasta este despre teascul de lemn în care tata tortura
Busuioacă de Bohotin
în timp ce mama mesteca norii de ploaie
în ceaunul de tuci
cealaltă este despre mine, băiatul cu genunchii zdreliți,
pus pe șotii
îmi plăcea să amestec ouăle de graur cu cele de cuc
sau să arunc cu pietre în cârtițe
fiecare mărgea din paharul de șampanie
păstrează etern aroma și respirația clipei
vraja primei atingeri are parfumul inconfundabil al lemnului de santal
primul sărut, aroma regală de agar și lavandă
în lingura ta de argint ai strâns o comoară neprețuită
de acum poți să bei liniștită toată șampania din pahar
iar mie,
călătorul stelar,
să-mi lași lingura
Fericirea
Cioc!Cioc!as vrea sa bat la usa ta .
Pierdut într-un decor,
Te caut printr-un labirint
Incerta-i calea ce pășesc.
Nu dau de urma ta,
Scantei de soare
Aprinde dimineata
Din vis aud un glas de ciocârlie,
Ce-mi cântă ca o veste,
Ca sa ma destept
Să ies din jocul ăsta gri,
Că-n alt loc m-astepti.
Oh fericire, fericire,
Lasă-mi o dâră în urma ta,
Să știu pe unde s-o apuc
S-ajung la adresa ta.
Other poems by the author
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Uzurpări
de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor
pe o scară a durității Mohs de la unu la zece
cuvintele sunt pe locul unsprezece
ele pot zgâria deopotrivă diamantul
și inima
pot face ravagii în creier sau în suflet
cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor
ascuțit de piatra abrazivă a urii
la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele
precum cuvintele de gips
care rănesc
mie-mi plac cuvintele înșelătoare
înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului
care te omoară frumos
toată viața am cultivat Grădina Cuvântului
am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste
așteptând dragoste
uneori în zadar
cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă
adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei
iar mușcătura lor devine letală
se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului
cu indiferența criminală a lumii
deschizând drumuri de neumblat
iluziei…
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Resemnare
de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă
încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase
adresate deopotrivă și mirelui
vântul
primăvara geloasă adună ghiocei
și magnolii
mai încolo
așergând desculță după o mângâiere de soare
poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate
în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie
în pipă
„nebunele dracului”
luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă
„și viața asta este ca anotimpurile anului”
se gândește mușcând din mușticul de abanos
ca din sfârcul voluptos al Serenei
„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”
îi vine în minte
dar își alungă încruntat gândul
ducă-se...
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Uzurpări
de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor
pe o scară a durității Mohs de la unu la zece
cuvintele sunt pe locul unsprezece
ele pot zgâria deopotrivă diamantul
și inima
pot face ravagii în creier sau în suflet
cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor
ascuțit de piatra abrazivă a urii
la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele
precum cuvintele de gips
care rănesc
mie-mi plac cuvintele înșelătoare
înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului
care te omoară frumos
toată viața am cultivat Grădina Cuvântului
am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste
așteptând dragoste
uneori în zadar
cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă
adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei
iar mușcătura lor devine letală
se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului
cu indiferența criminală a lumii
deschizând drumuri de neumblat
iluziei…
Tenebre
într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte
în cealaltă condamnații la viață
nu-i nicio diferență între ei
până și șobolanii au dificultăți în alegere
eu stau în aripa privilegiaților
unde numărul disperaților evoluează
în progresie geometrică
în timp ce numărul optimiștilor incorigibili
ca mine
crește în progresie aritmetică
.
soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei
concomitent cu scăderea resurselor
este mai actuală aici ca nicăieri
.
exterminarea în masă
desigur
.
genocidul asupra condamnaților din ambele tabere
proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori
și a gardienilor nemâncați de vii
.
ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific
din care se vor trage peste ani niște concluzii
în legătură cu rezistența ființei umane la rupere
.
Aiudul e doar Infernul
un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor
și a sufletelor
a degradării morale
sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului
.
a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață
(mai puțin cea a „lazărilor”!)
migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului
apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…
Resemnare
de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă
încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase
adresate deopotrivă și mirelui
vântul
primăvara geloasă adună ghiocei
și magnolii
mai încolo
așergând desculță după o mângâiere de soare
poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate
în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie
în pipă
„nebunele dracului”
luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă
„și viața asta este ca anotimpurile anului”
se gândește mușcând din mușticul de abanos
ca din sfârcul voluptos al Serenei
„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”
îi vine în minte
dar își alungă încruntat gândul
ducă-se...
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru