Promoții

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează  în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.

Si fiecare zi se scurge,

Făr’ să zâmbim sau să iubim,

Îngândurați și plini de teamă,

Uităm complet să mai trăim!

Uităm c-avem părinți sau frate,

Soră,bunică sau soție,

Ne cufundăm în griji și treabă,

Lăsând ce-i important pe mâine!

Mâine o să am timp pentru o rugăciune,

Cu siguranță și pentru o cină în familie,

Și timp pentru odihnă o să fie,

Uitând că mâine nu ne aparține.

Ce ne aparține este AZI,

Cei dragi,credința și prezentul,

Să învățăm să prețuim,

Să apreciem și să iubim

Căci doar așa știm că trăim!

corpul meu

mereu privit ca pe un obiect

un trofeu

de agatat deasupra patului

vine la pachet

cu un suflet

atins de simple gesturi

si vorbe dulci

(uneori aruncate în vant

doar ca sa ma impresioneze

astfel incat sa mi vând trupul

celui doritor)

cand tot ce imi doresc

este doar sa vorbesc

si sa ti ascult

toate suferintele prin care ai trecut

sperand ca si tu

m ai asculta pe mine

atunci cand imi vine randul.

sperand ca vrei sa mi atingi sufletul

sa mi simti inima bătând

zgomotos

pentru ca prea rare sunt momentele

in care sunt considerata

mai mult decat un trup frumos.

sper sa fiu

intr o zi

indeajuns de buna.

Gândul mă duce așa departe

Și nu am cum să mi-l opresc,

Pătrunde-adând prin amintiri

Și fericit copilăria o regăsesc

Mă plimbă pe drumul prăfuit

La școala din satul meu natal,

Mă pune-n banca de la geam

Pe rândul trei cumva pe lateral

Și lângă mine se află mama

Cu un buchet frumos de flori,

Sunt adunate pentru doamna

Cu bucurie de dragele surori

Sunt un boboc în clasa-ntâia

Și vreau puțină carte să învăț,

Voi ține cont de sfatul mamei

De fiecare șansă să m-agăț

Apoi gândul m-a dus pe la liceu

Să-mi văd colegii și pe profesori,

Dar din păcate mulți au plecat

De pe pământ ca simpli călători

Nu știu de ce călătoria s-a oprit

De la liceu s-ajung în timp acasă,

O fi crezând că sunt prea obosit

Și-o pauză la anii mei..e prețioasă!

cel mai mult timp petreci în trecut

deșirând viața ca pe un pulover vechi

lăsat în uitare

mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc

și anchior

să fie cool

vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem

cu ață de altă culoare

îți vei face un ceai chinezezc

și vei fuma o țigară

cât timpul se încolăcește în jurul tău

ca un șarpe

îți amintești ultimul sărut

primit într-o dimineață geroasă de februarie

prima noapte de dragoste

alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte

pe care nu știi niciodată unde să le pui

și  în ce ordine

noroc că de-o  vreme nu se mai întâmplă nimic

n-a mai rămas loc să adaugi și altele

tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite

ale sufletului

celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece

tot mai inaplicabilă

în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială

de respingere

starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp

liberă…

de când tot plec și mă întorc

gândurile mele au devenit o povară

le-am lăsat ocolo

în urmă

pe țărmurile însorite ale Atlantidei

printre păsări galbene care stau într-un picior

sprijinind cerul

aici toate păsările sunt galbene,

galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene

mișcate discret

casele

frunzele copacilor

câinii din fața ușilor

părul copiilor care bat mingea,

chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea

undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene

simt că și viața mea este galbenă

că mi se scurge printre degete

cine a spus că Atlantida este un vis

n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului

dogoarea Marakeshului

nu departe de locul acela

înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei

unde îmi ancorez bărcile

am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic

mai încolo

câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic

își disputau cerul

cândva am să revin pe țărmurile misterioase

ale Atlantidei

să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită

în excesul acesta sumbru de gri

în care încă îmi mai devorez liniștea…

mătușa mea Dominique din copilărie

umbla cât era ziua de mare

îmbrăcată într-o rochie albă

cu dantele și strasuri

 la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani

când plecase de nebună în Franța

și când își schimbase numele de fată

în Corbiau

după soț

apoi făcuse calea întoarsă

de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi

răspunzând la saluturi cu „bonjour”

sau „bonsoir”

ori intra la „Christine”

pe vreme de ploaie

pentru o cafea „Carte Noire”

(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)

.

îi spuneam  „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea

din partea tatei

adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros

pentru câine

o pocitanie

îmi era frică s-o privesc în ochi

cum făcea unchiul Virgil

fratele ei vitreg

tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii

albe

pezevenghiul

câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită

(mai puțin a mamei!)

câteodată

când eram prin preajmă

mă chema s-o deschei la nasturii din spate

și eu eram fericit

și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală

.

in living se afla un acvariu imens

cu pești viu colorați

de care Dominique  era foarte mândră

iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară

ca țâncii din clasa întâia primară

mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru

peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic

cei discus și peștele înger

carasul auriu

peștele clovn sau siamezul albastru

aburea geamul în răsuflarea mea caldă

îmi tăiau respirația...

.

parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă

cu dantelă și strasuri

cu rucsăcelul din piele de capră

în spate

un adevărat cuib de miracole

din care scotea mereu câte un baton de ciocolată

câte o bomboană de mentă

jeleuri gumate la pungă

cubulețe de halva din floarea soarelui

cu cacao

turtă dulce

chocofresh kinder

îi râdeau ochii

cum aș putea s-o uit...

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea x²

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)