Ridică-mă

Visam să zbor.

Spre zările albastre 

Curtată de un nor 

Luminată de astre.

Vroiam să ajung 

Pe culmi de răsărit 

Să privesc îndelung 

Chipul cel iubit.

Pierdut în mulțime 

Printre stropi de ploaie,

In val de adâncime 

Se prelingea șiroaie.

Sigmentat în fragmente 

Îl culegeam pe ghicite ,

Colorând Momente 

Din viață, fericite.

Și -l strângeam la piept 

Cu o teamă nebuloasă 

Din somn să mă deștept 

Cu spaima pe grimasă.

Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă

Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?

Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit

Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură

Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă

Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă

Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină

O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață

Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare

Printr-o mie de fețe cunoscute,

Imi apari tu,facandu-mi gândurile tăcute,

Prin prezenta ta, plina de iubire,

Nu mi pot reda,dureroasa desparțire.

Aș fi vrut să ne iubim prin șoapte,

Să mi citești a viitorului carte,

Să ți cant din ale mele poezii,

Fiind scrise din ale noastre amintiri.

Aș fi vrut să avem inelul promisiunii,

Să impărtășim sărutul rațiunii,

Să mi dai părul intr o parte,

Să ne iubim,în miez de noapte.

Te vreau în orice mod posibil,

Te vreau,chiar daca unii considera-penibil,

Iți vreau inima,din nebunie,

Să mi potolesc dorul te tine.

Dar a venit timpul sa pleci,

-ne  despart chipurile cerești,

Și inainte sa ne despărțim,

Ai mai vrea să ne mai iubim?

Să ne iubim cum se cuvine,

Într o lume fără de lumină,

Doar noi doi ,la malul unui lac

Unde ne scufundam in al emoțiilor plac.

Te vreau in a nopții tăcere,

Te vreau in a soarelui mângâiere,

Să ți ofer iubirea ce mi o țin,

Și să mor, în al iubirii destin.

de Motelica Luiza

Îmbățiisează-mă  cu un zâmbet

Înviorează-mă cu o floare ,

De  poți ,citește-mi  în suflet

Și vezi de ce mă doare?

ȘI  zău că nu-i păcat  să mărturisești

Că mă iubești.

Te rog să-mi dai sărutul ce ți l-am dat odată 

În viața mea de-atunci am doar furtuni și ploi

De când de tine m-am lăsat sărutată

Nimic nu-i la fel, visele-mi plâng, tristețea e in toi...

Te rog dă-mi sufletul ce ți l-am dat pe tavă 

Ca mi-ai fost drag, cum n-a fost nimenea vreodată 

Și am crezut naiv c-atunci când vei pleca

Imi vei lăsa ca amintire vinul și-mbrățisarea ta.

Te rog dă-mi lacrimile ce mi-au curs după tine

Căci ochii mi-au secat plângând fără oprire

În tot timpul când tăcerea-ți mi-a fost călău 

Când mai speram în minuni...din nou și din nou...

Te rog dă-mi vinul ce mi l-ai promis odată 

Pe când mă țineai în brațe și mă sărutai 

Stinge-mi cu licoarea zeilor durerea toată 

Să uit vorbele tale... ce mi-au marcat existența.

Te rog ultima oară, dă-mi totul înapoi 

Tot ce-a fost senin între noi doi...în doi

Mă țin de amintiri ca frunza de vânt 

Să nu mai simt că fără tine, e gol pe pământ...

Te văd în fiecare zi frumoasă 

Și-acum când ani-s peste noi, 

Tu-mi ești o candelă aprinsă 

Ce calea o lumini la amândoi. 

Ne-am întâlnit cândva demult 

Când toamna era pe terminate, 

Fără a ști atunci că ai să-mi fii 

Prietenă, soție și-a mea jumate. 

Țin minte cum inima-mi bătea 

Și cum curgea șuvoi în mine, 

Când rușinat, timid eu am cerut 

Să mă așez pe bancă lângă tine. 

Atenție prea multă nu am primit 

Din partea ei cum eu mă așteptam, 

Ba dimpotrivă,  s-a ridicat și a plecat 

Zâmbind și salutând pe-un alt băiat. 

Privirea mi-a rămas tot către ea 

Până ce depărtarea a pus umbră, 

Pe chipul drag și-a mea speranță 

De ai șopti cuvinte cu a mea gură. 

Și timpul se scurgea fără-ncetare 

Sădind în mine destulă întristare, 

Că nu găsesc motiv să mă apropii 

Vorbă să-i zic, sâ uit de supărare. 

Când totul mi se părea pierdut 

Norocul a bătut pe partea mea, 

Pe ea s-o întâlnesc la o serată 

Și-n pas  de dans a început povestea. 

......................................

Acum după decenii duse-n doi 

Rostim la fel de des,,eu te iubesc",

Și nu uităm zilnic rugă să înălțăm 

Cerând iertare și Ție...Îți mulțumesc!

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Mă strânge viața ca un brâu,

O piatră sunt în albie de râu,

Și apa curge ca un dans tribal,

Iar eu tresalt la fiecare val.

Își strigă-un pescăruș consoarta,

Iar glasul său e numai plâns,

Împărtășim deopotrivă soarta,

Nici eu, nu am primit răspuns.

Amurgul mușcă plaja cea pustie,

Și singur în nisip mă cern spășit,

Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,

Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.

Am pus și semn, o scoică spartă,

Și în secret o lacrimă-am vărsat,

Pentru pustiu și viața mea deșartă,

Și pentru orice suflet naufragiat.

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

În zori, când umbra se destramă,

Îmbrac în raze gândul meu,

Din roua viselor dau seamă,

Și-n suflet țin un curcubeu.

Pe ramul iernii pun veșmânt,

Din fulgi de dor țes nemurire,

Suflarea mea devine vânt,

Ce poartă urme de iubire.

Cu marea scriu pe stânci poeme,

În valuri pun un vechi refren,

Iar vântul spulberând alene,

Le șuieră ca pe-un blestem.

Și dacă timpul mă îngână,

Îl las să curgă lin, încet,

Iar fiecare clipă bună,

O țin la piept ca pe-un secret.

Așa-mi croiesc din ani cărare,

Prin noapte sorb un gând senin,

Și-n palma vieții trecătoare,

Rămân lumină și suspin.