Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 619
Poezii din aceiaşi categorie
Dragoste catre Dumnezeu
Dumnezeu
Te iubesc O Doamne
Te iubesc O Doamne
În tine ma incred
Tu esti salvatorul meu
Cind eram in lanturi grele
In pacate si in lume pierduta
Tu mai cautat si mai gasit
Si mai curat de pacate
Iti Multumesc O Doamne
Ca existi in viata mea.
Poezie
Fată cu ochii lunii,
cântec scris încet pe rândurile lumii,
caldă îmbrățișare in versuri de armonie,
muză a inscripțiilor de hârtie,
Versuri îngemănate ți-aș scrie,
dulci cuvinte, călătorie
despre înălțimea adorației ce-ți țin,
sunetul inimii, dansul cuvintelor deplin.
Dar imposibil de comparat,
și niciunul prea bun de a fi cântat.
Încât titlul numai ți-e ți potrivire
"Singura poezie de care am nevoie", nescrisă pe hârtie.
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Te vreau
Printr-o mie de fețe cunoscute,
Imi apari tu,facandu-mi gândurile tăcute,
Prin prezenta ta, plina de iubire,
Nu mi pot reda,dureroasa desparțire.
Aș fi vrut să ne iubim prin șoapte,
Să mi citești a viitorului carte,
Să ți cant din ale mele poezii,
Fiind scrise din ale noastre amintiri.
Aș fi vrut să avem inelul promisiunii,
Să impărtășim sărutul rațiunii,
Să mi dai părul intr o parte,
Să ne iubim,în miez de noapte.
Te vreau în orice mod posibil,
Te vreau,chiar daca unii considera-penibil,
Iți vreau inima,din nebunie,
Să mi potolesc dorul te tine.
Dar a venit timpul sa pleci,
-ne despart chipurile cerești,
Și inainte sa ne despărțim,
Ai mai vrea să ne mai iubim?
Să ne iubim cum se cuvine,
Într o lume fără de lumină,
Doar noi doi ,la malul unui lac
Unde ne scufundam in al emoțiilor plac.
Te vreau in a nopții tăcere,
Te vreau in a soarelui mângâiere,
Să ți ofer iubirea ce mi o țin,
Și să mor, în al iubirii destin.
de Motelica Luiza
CEASUL FERMECAT
Cât de searbătă-i e clipa
Când nu mai iubești
Nu-i lumină de la care
Să te încălzeși.
Secat pare a fi izvorul
Dătător de viață
De nu mai simți ,fiorul
Când te țin în brațe.
Rare ori îți iese-n cale
Ceasul fermecat
Când doi ochi cu a lor
Săgeată ,te-au strfulgerat.
Când dormi...
Când dormi acum, și te alintă visul,
Iar luna te îmbracă-n argintiu,
Aș vrea să-ți spun că paradisul,
Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.
Aidoma unui înger îmi pari toată,
Iar ochii-mi scânteie când te privesc,
Și mă cufund în somnul tău de fată,
Prin vis să-ți spun cât te iubesc.
Și jur pe zorii zilei și pe noapte,
Că voi veghea asupra ta pe veci,
Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,
Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.
Când dormi acum un ochi îmi plânge,
Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,
Prin mine nu mai curge demult sânge,
Ci dulci fiori din inimă se scurg.
Te voi iubi și dincolo de viață,
Și vom rămâne misticism și stare,
Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,
Ca să renască mai apoi ca soare.
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.
Dragoste catre Dumnezeu
Dumnezeu
Te iubesc O Doamne
Te iubesc O Doamne
În tine ma incred
Tu esti salvatorul meu
Cind eram in lanturi grele
In pacate si in lume pierduta
Tu mai cautat si mai gasit
Si mai curat de pacate
Iti Multumesc O Doamne
Ca existi in viata mea.
Poezie
Fată cu ochii lunii,
cântec scris încet pe rândurile lumii,
caldă îmbrățișare in versuri de armonie,
muză a inscripțiilor de hârtie,
Versuri îngemănate ți-aș scrie,
dulci cuvinte, călătorie
despre înălțimea adorației ce-ți țin,
sunetul inimii, dansul cuvintelor deplin.
Dar imposibil de comparat,
și niciunul prea bun de a fi cântat.
Încât titlul numai ți-e ți potrivire
"Singura poezie de care am nevoie", nescrisă pe hârtie.
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Te vreau
Printr-o mie de fețe cunoscute,
Imi apari tu,facandu-mi gândurile tăcute,
Prin prezenta ta, plina de iubire,
Nu mi pot reda,dureroasa desparțire.
Aș fi vrut să ne iubim prin șoapte,
Să mi citești a viitorului carte,
Să ți cant din ale mele poezii,
Fiind scrise din ale noastre amintiri.
Aș fi vrut să avem inelul promisiunii,
Să impărtășim sărutul rațiunii,
Să mi dai părul intr o parte,
Să ne iubim,în miez de noapte.
Te vreau în orice mod posibil,
Te vreau,chiar daca unii considera-penibil,
Iți vreau inima,din nebunie,
Să mi potolesc dorul te tine.
Dar a venit timpul sa pleci,
-ne despart chipurile cerești,
Și inainte sa ne despărțim,
Ai mai vrea să ne mai iubim?
Să ne iubim cum se cuvine,
Într o lume fără de lumină,
Doar noi doi ,la malul unui lac
Unde ne scufundam in al emoțiilor plac.
Te vreau in a nopții tăcere,
Te vreau in a soarelui mângâiere,
Să ți ofer iubirea ce mi o țin,
Și să mor, în al iubirii destin.
de Motelica Luiza
CEASUL FERMECAT
Cât de searbătă-i e clipa
Când nu mai iubești
Nu-i lumină de la care
Să te încălzeși.
Secat pare a fi izvorul
Dătător de viață
De nu mai simți ,fiorul
Când te țin în brațe.
Rare ori îți iese-n cale
Ceasul fermecat
Când doi ochi cu a lor
Săgeată ,te-au strfulgerat.
Când dormi...
Când dormi acum, și te alintă visul,
Iar luna te îmbracă-n argintiu,
Aș vrea să-ți spun că paradisul,
Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.
Aidoma unui înger îmi pari toată,
Iar ochii-mi scânteie când te privesc,
Și mă cufund în somnul tău de fată,
Prin vis să-ți spun cât te iubesc.
Și jur pe zorii zilei și pe noapte,
Că voi veghea asupra ta pe veci,
Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,
Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.
Când dormi acum un ochi îmi plânge,
Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,
Prin mine nu mai curge demult sânge,
Ci dulci fiori din inimă se scurg.
Te voi iubi și dincolo de viață,
Și vom rămâne misticism și stare,
Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,
Ca să renască mai apoi ca soare.
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.
Alte poezii ale autorului
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.
Bătrânețe
Pe hruba-mi veche și întunecată,
Tăcerea o îmbracă în uitare,
Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,
Ca un bătrân ce-și caută iertare.
Și plouă-n mine gânduri fără glas,
Târzii, uitate-n umbra înserării,
Tânjește piatra după obositu-mi pas,
Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.
Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,
Alunecă umbre în gropi de lumină,
Un dor renăscut îmi strigă durerea,
Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.
Pământul înghite fum din crucile arse,
Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,
Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,
Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.
Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,
Ascult o litanie rostită-n vechile altare,
Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,
În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Morala
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.
Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,
Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,
Nicicând să nu vă închinaţi durerii,
Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.
Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,
Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,
Discret strecuraţi-vă în plăceri,
Şi zburaţi acerb peste visuri.
Bătrânețe
Pe hruba-mi veche și întunecată,
Tăcerea o îmbracă în uitare,
Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,
Ca un bătrân ce-și caută iertare.
Și plouă-n mine gânduri fără glas,
Târzii, uitate-n umbra înserării,
Tânjește piatra după obositu-mi pas,
Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.
Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,
Alunecă umbre în gropi de lumină,
Un dor renăscut îmi strigă durerea,
Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.
Pământul înghite fum din crucile arse,
Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,
Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,
Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.
Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,
Ascult o litanie rostită-n vechile altare,
Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,
În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?