Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 17 ianuarie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 208
Poezii din aceiaşi categorie
Singur in singuratate
E dimineata,deja
intimpin singur zorii in singuratate.
Intr-o casa plina de fiinta mea,
pentru ca numai de ea am parte.
Toti mau lasat ...
sau eu, i-am lasat pe toti
In pace ca sa doarma noaptea-n pat,
si sa fiu sigur c-am sa ramin singur,am pus lacate la porti.
Ma trag de par..,
ma sperii de chipul ce se-asterne in oglinda cind ma uit la el.
Si ma vestejesc in vara seaca ca un mar,
inima-mi se zbate ca dupa duiel.
In jur e trist,
si-njur, si-ntreb cine-i de vina..?
Traiesc, ca intr-o drama sau un mit,
si-ncerc sa ma urasc din ce in ce mai mult,fara nici-o pricina.
Peretii-s goi si-ncep parca sa tremur,
de parca la meteo ar fi prognozat...
C-ar fi,un astfel de cutremur,
in mintea-mi, de am cauzat.
Cazuta-mi la pamint,
impreuna cu moralu-mi.
Ce cindva a fost menit,
sa ma ajute dar tot sa pierdut prin gindu-mi.
As vrea sa strig din rasputeri,
sa rasune-ntreaga casa.
Dar simt ca nu mai am puteri,
si parca de nimic nu-mi pasa.
De-ar fi sa fie-asa
cum poruncesc eu mie
Indata te-as lasa
sa nu mai suferi cit esti vie
Fac drama din nimic,
din zimbet sau imbratisare.
Probabil asa m-am invatat de mic
sa tot arunc petalele din floare.
Sa departez pe cei din jur,
sa pling, sa rid
Uneori ba sa ma bucur,
dinte cu dinte, primul rind si-al doilea rind.
Si-mi amintesc cum imi zice-ai
ca viata-i numai una
Si-atunci cind m-alintai
se asternea mai toata ceata, si aparea lumina
Si cind plingeam ma sustinea-i
ca asta-i omeneste
Cite-o lacrima sa dai
ca sa poti sa treci peste.
Tot cei greu,
dauna vietii
Imi pling de mila mai mereu
chipului tau din fotografii.
Si-ti destainu-i cite-o particica
din sinea mea
Si-ti spun si-n glas de ce mii frica
de pustiul din casa-ceasta
Si goluri parca se aseaza in stomac
am plins destul sau poate nu?,
Ca-ci ochii mi sau c-am uscat
mai vreau macar un ceas, mai vreau macar inca unu.
Sa-ti povestesc ce-am realizat,
ce ginduri am
Ce nou am mai creat,
ce inca n-am facut ce inca la moment n-am.
Am timp dar incerc ca sa-l ignor,
incerc sa ma ascund.
Ca soarele dupa vri-un nor,
as vrea ca sa dispar, in goluri sa m-arunc.
Inca mai sint copil, naiv de felul meu
de ce oare pe Tata!?
Mi la luat Dumnezeu?!
de ce tocmai mie, una ca aceasta!?
Si nu-mi raspunde nimeni, la intrebarea mea
ma-ntreb unde mii ingerul!?
Ce sta de-asupra fiecaruia,
de ce nu ma ajuta dinsul!?
Probabil cind Domnu-a impartit
la fiecare cite unul.
Al meu nu a fost de gasit,
sa-mi lumineze drumul
Sau poate asa mi-a fost scris in stele
sa fiu uitat de bun
Si eu si toate visele
si-ale mele daruri de Craciun.
De ziua mea la toti li sau dat citi-un inger
dar al meu inca n-a ajuns la mine
Nici la a 20-cea aniversare, de la cer...
nu mi sa dat nimic,ba chiar mai rau... mi te-au luat si pe tine
Poate de-acum incolo, cind voi privi la ceruri,
tu vei fi acolo ca sa-mi zimbesti mereu,
Sa desenezi de Craciun din nouri, ale mele mult asteptate cadouri.
si tot atunci ca sa-ti simt prezenta aprope de trupusorul meu.
Si cind imi va fi mai greu,
tu intodeauna,sa ma sustii de-acolo de pe cer.
Sa-mi zimbesti cind vreau,
cersind eu am sa-ti cer.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în norvegiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Leksjonen om kuben
Et stykke stein er tatt,
han skjærer med en meisel av blod,
skinner med Homers øye,
den er skrapet med stråler
til kuben kommer perfekt ut.
Etter det kysser de kuben utallige ganger
med munnen din, med andres munn
og spesielt med infantaens munn.
Etter det tas en hammer
og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.
Alle, men absolutt alle vil si:
– For en perfekt kube det ville vært
hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Nană mare
Nană mare , cum mai e pe la tine ?
Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă
Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?
Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?
Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,
Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?
Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,
Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?
Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?
Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?
Nană mare spune-mi , îţi este bine ?
Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?
Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,
Că mă doare asfaltul pe care merg ,
Că de dimineaţa până seara alerg ,
Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,
Că prin nori sunt călătoare ?
Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur
Sau că pe buze îmi pun roşu de mac
Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?
Nu ţi-au spus nimic de mine ?
Las că-i bine , las că-i bine ....
Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .
Locul preferat
Judecata adevărată,
De DUMNEZEU este dată.
El sfântul judecător,
Este drept și de-ajutor.
Să ne pregătim, că iată...
Judecata ne așteaptă.
Ne rugăm și neîncetat,
Multe aveam de iertat...
Dumnezeu e iertător,
Tata care tuturor..
Cere să ne îngrijim,
De rele să ne ferim.
Lucruri bune de-s făcute
Foarte mult o sa-ne ajute.
Dacă mă gândesc așa...
In iad nimeni nu ar vrea.
RAIUL este locul care,
Și-l dorește fiecare.
Pregătește creștine
Să ajungi, unde ție bine.
Roagate neîncetat,
Să ai locul preferat.
În palme
toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare
voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări
...
în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu
Singur in singuratate
E dimineata,deja
intimpin singur zorii in singuratate.
Intr-o casa plina de fiinta mea,
pentru ca numai de ea am parte.
Toti mau lasat ...
sau eu, i-am lasat pe toti
In pace ca sa doarma noaptea-n pat,
si sa fiu sigur c-am sa ramin singur,am pus lacate la porti.
Ma trag de par..,
ma sperii de chipul ce se-asterne in oglinda cind ma uit la el.
Si ma vestejesc in vara seaca ca un mar,
inima-mi se zbate ca dupa duiel.
In jur e trist,
si-njur, si-ntreb cine-i de vina..?
Traiesc, ca intr-o drama sau un mit,
si-ncerc sa ma urasc din ce in ce mai mult,fara nici-o pricina.
Peretii-s goi si-ncep parca sa tremur,
de parca la meteo ar fi prognozat...
C-ar fi,un astfel de cutremur,
in mintea-mi, de am cauzat.
Cazuta-mi la pamint,
impreuna cu moralu-mi.
Ce cindva a fost menit,
sa ma ajute dar tot sa pierdut prin gindu-mi.
As vrea sa strig din rasputeri,
sa rasune-ntreaga casa.
Dar simt ca nu mai am puteri,
si parca de nimic nu-mi pasa.
De-ar fi sa fie-asa
cum poruncesc eu mie
Indata te-as lasa
sa nu mai suferi cit esti vie
Fac drama din nimic,
din zimbet sau imbratisare.
Probabil asa m-am invatat de mic
sa tot arunc petalele din floare.
Sa departez pe cei din jur,
sa pling, sa rid
Uneori ba sa ma bucur,
dinte cu dinte, primul rind si-al doilea rind.
Si-mi amintesc cum imi zice-ai
ca viata-i numai una
Si-atunci cind m-alintai
se asternea mai toata ceata, si aparea lumina
Si cind plingeam ma sustinea-i
ca asta-i omeneste
Cite-o lacrima sa dai
ca sa poti sa treci peste.
Tot cei greu,
dauna vietii
Imi pling de mila mai mereu
chipului tau din fotografii.
Si-ti destainu-i cite-o particica
din sinea mea
Si-ti spun si-n glas de ce mii frica
de pustiul din casa-ceasta
Si goluri parca se aseaza in stomac
am plins destul sau poate nu?,
Ca-ci ochii mi sau c-am uscat
mai vreau macar un ceas, mai vreau macar inca unu.
Sa-ti povestesc ce-am realizat,
ce ginduri am
Ce nou am mai creat,
ce inca n-am facut ce inca la moment n-am.
Am timp dar incerc ca sa-l ignor,
incerc sa ma ascund.
Ca soarele dupa vri-un nor,
as vrea ca sa dispar, in goluri sa m-arunc.
Inca mai sint copil, naiv de felul meu
de ce oare pe Tata!?
Mi la luat Dumnezeu?!
de ce tocmai mie, una ca aceasta!?
Si nu-mi raspunde nimeni, la intrebarea mea
ma-ntreb unde mii ingerul!?
Ce sta de-asupra fiecaruia,
de ce nu ma ajuta dinsul!?
Probabil cind Domnu-a impartit
la fiecare cite unul.
Al meu nu a fost de gasit,
sa-mi lumineze drumul
Sau poate asa mi-a fost scris in stele
sa fiu uitat de bun
Si eu si toate visele
si-ale mele daruri de Craciun.
De ziua mea la toti li sau dat citi-un inger
dar al meu inca n-a ajuns la mine
Nici la a 20-cea aniversare, de la cer...
nu mi sa dat nimic,ba chiar mai rau... mi te-au luat si pe tine
Poate de-acum incolo, cind voi privi la ceruri,
tu vei fi acolo ca sa-mi zimbesti mereu,
Sa desenezi de Craciun din nouri, ale mele mult asteptate cadouri.
si tot atunci ca sa-ti simt prezenta aprope de trupusorul meu.
Si cind imi va fi mai greu,
tu intodeauna,sa ma sustii de-acolo de pe cer.
Sa-mi zimbesti cind vreau,
cersind eu am sa-ti cer.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în norvegiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Leksjonen om kuben
Et stykke stein er tatt,
han skjærer med en meisel av blod,
skinner med Homers øye,
den er skrapet med stråler
til kuben kommer perfekt ut.
Etter det kysser de kuben utallige ganger
med munnen din, med andres munn
og spesielt med infantaens munn.
Etter det tas en hammer
og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.
Alle, men absolutt alle vil si:
– For en perfekt kube det ville vært
hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!
Cum ar fi fără lichele?
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
"Ce păcat!", îmi vine-a zice
Parcă până şi acum.
Alte vorbe treacã! Însã
Vorba asta mi-o asum.
Fiţele unei lichele
Sunt de neînlocuit,
Fãcând tot atâta treabã
Cât ar face-un om cinstit!
Le cred, însã, pe bunica
Şi pe strãbunica mea,
Care îmi mãrturisirã
Cât de rea e o lichea.
Oh! Nu fiţi maliţioase!
Nu sunaţi din clopoţel,
Cãci i s-au adus destule
Acuzaţii fel de fel!
O fi rea!... Ce pot a spune?
Nici nu prea vreau sã mã bag...
Sã nu se porneascã dânsei
Lacrimile, peste prag.
Fãrã apã, fãrã pâine,
Ar mai fi cum ar mai fi...
Fãrã de lichele, însã,
Nici nu am putea trãi!
Bune, rele, late, strâmbe,
Pãpãdite-n felul lor,
Nu le vor pãsa. Ci sta-vor
Tot "picior peste picior".
Aş propune o schimbare:
S-abordãm alt subiect.
Şi va crede şi licheaua
Cã ar fi mai înţelept.
☆
Dumneaei, îi stã mai bine
În popor, decât în vid;
Dar, de-o vreţi şi conservată,
Scufundaţi-o în lichid!
Că, decât un rãu mai mare,
Decât cel ce totul vrea,
- O canalie, de pildă -
Tot mai bunã-i o lichea!
Nană mare
Nană mare , cum mai e pe la tine ?
Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă
Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?
Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?
Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,
Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?
Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,
Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?
Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?
Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?
Nană mare spune-mi , îţi este bine ?
Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?
Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,
Că mă doare asfaltul pe care merg ,
Că de dimineaţa până seara alerg ,
Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,
Că prin nori sunt călătoare ?
Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur
Sau că pe buze îmi pun roşu de mac
Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?
Nu ţi-au spus nimic de mine ?
Las că-i bine , las că-i bine ....
Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .
Locul preferat
Judecata adevărată,
De DUMNEZEU este dată.
El sfântul judecător,
Este drept și de-ajutor.
Să ne pregătim, că iată...
Judecata ne așteaptă.
Ne rugăm și neîncetat,
Multe aveam de iertat...
Dumnezeu e iertător,
Tata care tuturor..
Cere să ne îngrijim,
De rele să ne ferim.
Lucruri bune de-s făcute
Foarte mult o sa-ne ajute.
Dacă mă gândesc așa...
In iad nimeni nu ar vrea.
RAIUL este locul care,
Și-l dorește fiecare.
Pregătește creștine
Să ajungi, unde ție bine.
Roagate neîncetat,
Să ai locul preferat.
În palme
toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare
voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări
...
în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu
Alte poezii ale autorului
Am băut în vis cu Nichita
Am băut în vis cu Nichita,
Pe-o frunză în codri pustii,
Și mi-a povestit cum ispita,
L-a stors de cele "11 elegii".
Am băut în vis cu Nichita,
Și începu să mă-nedemne,
Cum să-mi alint iubita,
Cu " Noduri și semne".
Am băut cu Nichita în vis,
Și mi-a spus că-s nătâng,
Să nu mai stau în mine închis,
Pentru că " Oasele plâng".
Am băut în vis cu Nichita rebelul,
Amândoi pregătindu-ne flintele,
Însă el întrerupse duelul,
Rostind... " Necuvintele".
Am băut în vis cu Nichita,
Şi ne era trează beția,
Am băut mult cu Nichita,
Până m-a îmbătat poezia.
Neîmplinire
Mâinile noastre s-au întins,
Una spre cealaltă.
Palmele lor ţipă,
De neatingere.
Pasul nostru a plecat,
Unul spre celălalt,
Mersul lor ţipă,
De neîntâlnire.
Gândul nostru a zburat,
Unul către celălalt,
Materia lor ţipă,
De neîmpreunare.
Dorinţele noastre au fost puse,
Fiecare pentru celălalt,
Frumuseţea lor ţipă,
De neîmplinire.
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Într-o colibă cântă un pian
Într-o colibă cânt-un pian,
Mama dansează cadril,
Eu, cocoţat pe divan,
Mimez un dans pueril.
Tata citeşte acelaşi ziar,
Ros pe la colţuri de cari,
Grijile sale reapar,
Scrise-n antet cu litere mari.
Ploaia, de mai bine de-o lună,
Ne picură-n străchini mereu,
Mama, dansând o adună,
Şi plângând, îmi cere s-o beu.
Chiţăie şoareci în pod,
Se muşcă între ei de ureche,
O prescură uscată eu rod,
Şi-mi pare proaspăt de veche.
În colibă cântă acelaşi pian,
Mama şi tata valsează,
Trupu-mi, moţăind pe divan,
La o viaţă minunată visează.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
Am băut în vis cu Nichita
Am băut în vis cu Nichita,
Pe-o frunză în codri pustii,
Și mi-a povestit cum ispita,
L-a stors de cele "11 elegii".
Am băut în vis cu Nichita,
Și începu să mă-nedemne,
Cum să-mi alint iubita,
Cu " Noduri și semne".
Am băut cu Nichita în vis,
Și mi-a spus că-s nătâng,
Să nu mai stau în mine închis,
Pentru că " Oasele plâng".
Am băut în vis cu Nichita rebelul,
Amândoi pregătindu-ne flintele,
Însă el întrerupse duelul,
Rostind... " Necuvintele".
Am băut în vis cu Nichita,
Şi ne era trează beția,
Am băut mult cu Nichita,
Până m-a îmbătat poezia.
Neîmplinire
Mâinile noastre s-au întins,
Una spre cealaltă.
Palmele lor ţipă,
De neatingere.
Pasul nostru a plecat,
Unul spre celălalt,
Mersul lor ţipă,
De neîntâlnire.
Gândul nostru a zburat,
Unul către celălalt,
Materia lor ţipă,
De neîmpreunare.
Dorinţele noastre au fost puse,
Fiecare pentru celălalt,
Frumuseţea lor ţipă,
De neîmplinire.
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Într-o colibă cântă un pian
Într-o colibă cânt-un pian,
Mama dansează cadril,
Eu, cocoţat pe divan,
Mimez un dans pueril.
Tata citeşte acelaşi ziar,
Ros pe la colţuri de cari,
Grijile sale reapar,
Scrise-n antet cu litere mari.
Ploaia, de mai bine de-o lună,
Ne picură-n străchini mereu,
Mama, dansând o adună,
Şi plângând, îmi cere s-o beu.
Chiţăie şoareci în pod,
Se muşcă între ei de ureche,
O prescură uscată eu rod,
Şi-mi pare proaspăt de veche.
În colibă cântă acelaşi pian,
Mama şi tata valsează,
Trupu-mi, moţăind pe divan,
La o viaţă minunată visează.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.