Într-o inimă zdrobită…

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.

Mi-am risipit prin lume tinerețea,

Cu pași nesăbuiți pe orice drum, 

Am confundat adesea frumusețea, 

Cu libertatea de-a trăi oricum.

N-am fost un sfânt, nici n-am cerut iertare,

Când adevărul mi-a rămas călău,

Am dus în piept o veșnică-ncercare, 

De-a nu mă vinde celui care-s eu.

Nu am știut să-i pun tăcerii vamă,

Nici să-mi îmbrac în aur vreun cuvânt,

Am fost când flacără, când rană,

Dar niciodată rob pe-acest pământ.

Mi-am pus pe la răscruci deschisă cartea,

Să plângeți versul care-a sângerat;

Și să simțiți cum mi-am clădit cetatea, 

Și cât de multă piatră i-am cărat. 

Mi-am scris destinul pe pereți de ceară,

Cu litere culese din focuri și furtuni,

Și-am dat durerii chip de primăvară,

Când alții-mi retezau cununi.

Nu cer nimic din tot ce-o să rămână,

Nici flori, nici lacrimi, nici sfântul legământ;

Doar să nu-mi puneți sufletu-n țărână,

Cât încă-mi arde versul pe pământ.

Iar dacă-n urma mea va plânge-o carte,

Să n-o citiți ca pe-un sfârșit,

Căci am lăsat la fiecare-n parte, 

Un strop din visul meu neîmplinit.

Am înălțat iar ziduri între noi,

Și am dat foc la pieţe și la parcuri,

Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,

Şi plângem peste catafalcuri.

Pizmaș proscris-am și pe neamuri,

Zâmbind i-am hăcuit în sânge,

Odraslele ni le purtăm în hamuri,

Și-i învățăm a râde ori a plânge.

Instinctele din noi le-am suprimat,

Și ne-am robotizat până-n genom,

Gândim global dar mergem separat,

Și nu mai arătăm a om.

Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,

Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,

Guvernul ne împarte gratis vicii,

Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.

Al nostru nume e acum un număr,

Deși nu stăm închiși prin pușcării,

Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,

Când năzuim un viitor pentru copii.

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

Azi totul e numai iubire, 

Un cer cu o singură stea, 

Ochi dulci sclipind în privire, 

Mâna în mână, el și cu ea. 

O floare, un parc, o alee, 

Sărutul timid și rebel, 

În ochi le răsar curcubeie, 

Și râd fericiți, ea și cu el. 

Tristețea întreagă dispare,

Rămâne iubirea ce vrea,

Să-i țină uniți într-o floare,

O singură lume: el și cu ea.

Un cântec se-aude în zare,

Șoptit ca o taină din cer,

Se leagănă timpul în soare,

Pe banca tăcerii, ea și cu el.

În piept le dansează iubirea,

Cu zboruri de înger și nea,

Un vis le împlinește menirea,

Pe veci împreună: El și cu Ea.

Cu părul despletit,

Şi gene rimelate,

Împarţi la nesfârşit,

Ocheade înduioşate.

Prin mâna diafană,

Cu degetul subţire,

Mişcarea ta profană,

Mă atrage în iubire.

Cu-n mers de balerină,

Din coapse graţiat,

Pândeşti ca o felină,

Amorul necurat.

Bezele arunci în aer,

Suflându-le din palmă,

Cu dragostea mă-ncaier,

Căci vrea să mă adoarmă.

Rebelă şi şireată,

Târcoale-mi dai în loc,

Iar inima-ţi aşteaptă,

Să te iubesc cu foc.

O ultimă săgeată,

În inimă-mi înfingi,

Prin luptă necurată,

Ai reuşit să învingi.

Ca fiara îmblânzită,

Din palmă îţi mănânc,

Şi te dezmierd iubită,

Şi lângă tine plâng.

cad castane ruginite,

cad și stele înflorite,

cad luminile din cer,

să vestească al tău ger.

am căzut și eu pe gheață,

dar m-am prins de o verdeață,

sprijinindu-se de-o piatră,

salvatoarele din viață.

chiar de nu a fost prea blândă,

a fost totuși o învățătură,

și cu toate astea m-am ridicat,

din a ta ghiară de comunicat.

deși mi-au căzut toate speranțele,

nervii îmi rămân ca agrafele,

prinse-n părul meu vâlvoi,

de-l vedeai ca un trifoi.

cad tot mai multe cuvinte pe hârtie,

rostogolindu-se în agonie,

deși nu sunt toate din mânie,

le-aș putea face o melodie.

toate cad într-un final,

contează să aibă un scop nominal,

precum sentimentele transmise

nopți și zile printre vise.

Dacă dragostea ar avea un chip,

Nu cred că ar purta coroane de flori.

Ar avea ochii tăi și liniștea aceea

Care îmi așază sufletul la loc.

Tu ești grădina unde-nfloresc tăceri,

Cu trandafiri de foc și crini de nea,

Iar inima-mi, o barcă dusă de plăceri,

Își caută limanul numai în lumina ta.

De-ar trece anii precum norii peste câmp,

Și vântul ar fura din frunze câte-o vară,

Iubirea mea ar arde-n veci, ca un Olimp,

Cu flăcări blânde ce nu mor, ci înfloresc iară.

De ochii lumii nebune

Nu-mi pasă!

Îmi pasă de tine

Zilnic să-ți fac declarații de iubire...

Este exact ce contează pentru mine!

În rest poate să fie

Sfârșitul lumii ăsteia păcătoase..

Mie nu-mi pasă dacă în clipa aceea

Ne ținem de mână

Într-o clipă târzie

Sau e deja veșnicie!

(13 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Fara tine- 

O bărcuța rătăcită pe mare,

O zi fara soare,

Un suflet în pustiu,

O câmpie fara flori,

O lacrima-n zori,

Un oftat târziu,

O carte nescrisă,

Un vers nerostit,

O aripă frânta,

Un vis ne-mplinit,

O floare-ofilita,

Un cânt trist,șoptit,

Un cer înnorat,

Un pas rătăcit...

Privirea ta tăioasă o găseam, 

Înfiptă-n ochiul meu de piatră, 

Și-n loc de lacrimi, eu plângeam, 

Cu praf de marmură uscată. 

Și stană am fost sub dalta ta, 

Și m-ai cioplit o bună vreme, 

Dar am rămas uitat pe undeva, 

Și piatra ne îndepărtată geme. 

Printre unelte, noaptea mă veghea, 

Cu luna prinsă-n cuiele din grindă,

Iar trupul meu — parcă striga 

Din piatra ce lucea ca o oglindă.

Zâmbind, treceai, cu umeri goi,

Cu mâini subțiri, mirositoare-a viață,

Și fiecare gest al tău, în mine-apoi,

Lăsa o rană albă ca o dimineață. 

Şi m-am dorit statuia ta pe veci, 

Cu palma-ți creatoare să mă-nvălui, 

Să îți simt degetele lungi și reci, 

Când pânza tragi în jos să mă dezvălui.