Inconsecvenţă

Și zilnic mă gândesc numai la tine,

Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,

Pe noapte am culcat-o lângă mine,

Apoi am evadat cu luna sus în munți.

Sub geam îți curge un râu de lacrimi,

Ce-a izvorât demult din inimă și dor,

Deschide larg fereastra mea de patimi,

Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.

Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,

Și am să vin ca să ți-o las la ușă,

De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,

Un urlet lung, și-o mână de cenușă.

Am dus poveri din ce în ce mai grele,

Iubire - le-am numit și le-am purtat tăcut,

Crezând că rana se va vindeca cu ele,

Dar mult mai aprig parcă am zăcut.

Acum învăț, târziu și fără grabă,

Că nu orice durere e destin,

Că uneori salvarea, mai degrabă,

E să te pierzi de tot, să fii străin.

Și dacă-mi va rămâne doar tăcerea,

Ca martor mut al unui drum greșit,

O voi primi, și nu regret durerea,

Ci numai faptul că voit te-ai rătăcit.

Te port ca pe-un verdict fără apel,

Ca pe-o sentință scrisă-n sânge,

Iar noaptea mă-nvelesc cu cer,

Sub steaua noastră care plânge.

Nu te mai chem, dar nici nu pleci,

Ești ca un fum în ochii-mi obosiți,

Și când asupra mea te-apleci,

Cu umerii de stele sprijiniți,

Simt brusc cum crește-n mine un spital,

Cu paturi reci și fișe cu-al tău nume,

Iar eu, un ultim cadru medical,

Ce diagnostic nu-ți mai poate pune.

Doar amurgul ne condamnă,

Să mai stăm cu fruntea-n palme,

Și nostalgici că e toamnă,

Și că sufletul nu doarme.

Doar amurgu-i plin de taine,

Nepătrunse până-n zori,

Cerul dezgolit de haine,

Te îndeamnă ca să zbori.

Doar amurgu-i violet,

Ochi de stele și crepuscul,

Plânge atunci când trec încet,

Amorezați cu pas minuscul.

E aici, cu noi, Demiurgul,

Atunci când apare amurgul...

Cuplu tehnocrat

Doi soţi mergeau pe stradă,

Doar în sincron, ea lângă el.

Electronişti de olimpiadă,

De aceea merg în paralel.

Charles de Gaulle

Pe-acest general iubit,

L-am jucat drept rol,

Dar atunci când am vorbit,

Chiar m-am dat…de Gol.

Soţului nebun

Sub acelaşi acoperiş noi ne-am mutat,

Dar îndoieli mereu tot mă apasă,

Fiindcă am văzut la el ceva ciudat,

Nu are toate ţiglele pe casă.

Maşina de spălat

Maşina de spălat e dusă,

Şi ştiu un reparator beton,

Dar când să ies cu ea pe uşă,

Îmi strigă să-i dau Calgon.

Lansare de carte

Mare vâlvă a fost ieri la librărie,

Un negru african o carte a lansat,

Decepţia însă avea să vie,

Când au văzut că e de…colorat.

Invitaţie

Am invitat o tipă mică,

Să luăm masa la Ateneu,

Dar ea fiind cam firfirică,

Am cărat-o mai mult eu.

Contorsionist

De mic mi se spunea argintul viu,

Şi-am dobândit ceva puteri,

Acum contorsionist aș vrea să fiu,

Dar am vreo câteva…îndoieli.

Masaj

Mi-a fost recomandat de un amic,

Salonul de Masaj de la Cetate,

Am fost acolo şi ce vreau să vă zic,

Nu prea m-a dat pe spate…

La croitor

Nu mă duc la croitor,

Nu, că n-aş dori costum şucar,

Dar port vorba din popor,

Am doar bani de buzunar.

Colega de serviciu 

Fiind foarte revoltată,

Departe de a fi o ţaţă,

Ea îmi spune, stând pe vine,

Ce simte când şeful vine,

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Am rupt din mine un vers,

Să fluier încet o baladă,

Mă opresc pe alocuri din mers,

Cerul peste mine să cadă.

Simt că planeta îmi e inutilă,

Sfârâie carnea pe oasele mele,

Plouă de sus cu iertare și milă,

În jur am deschise mii de umbrele.

Am rupt din mine un vers, 

Să murmur cu el o poveste,

Magi să străbată drumul ceresc,

Prunc să se nască iarăși în iesle.

Mă las ispitit de mârșavul șarpe,

Mă arunc la picioare de sfinți,

Pasul îmi orbecăie-n noapte,

Căutând ai trădării arginți.

Am rupt din mine-o scânteie,

Și-o plâng cu lacrimi de foc,

Din jăratec să învieze o femeie,

Care să-mi pună versul la loc.

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Izvorul tace, 

Îmi șoptește cuvântul, 

Râul curge, se desface

Luminând cântul. 

Privirile lui blânde îmi răsună, 

Ecoul viselor de melancolie, 

Un spirit iubitor din natură, 

Ce aduce dorul de călătorie. 

Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine

Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,

Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate

Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.

Îmi pare rău că n-am știut să te ascult

Când tăceai mai mult decât vorbeai,

Că am iubit în felul meu bolnav,

Pe când tu visai iubire din alt rai. 

Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,

Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,

Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,

Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.

Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,

Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,

Că te-am făcut să simți că ești singur

Chiar și atunci când mânaea te atinge.

Și dacă te-ai simțit vreodată mic,

Să știi că vina e în pieptul meu.

Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,

Eu n-am știut să fiu al tău mereu.

N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă

Între ce-ai sperat și ce-ai primit.

Am fost lecția tăcută, grea și goală,

Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.

Îmi pare rău că nu m-am ridicat

La ceea ce meritai să-ți fiu,

Că te-am lăsat să lupți în doi

Cu un om ce se pierdea, pustiu.

Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,

Unde nu mai doare, unde e mai bine,

Să știi că-n liniștea de peste ani,

Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine. 

Взгляд за окном — в вечном тумане,

Внутренности пылают, словно костры.

Все кости устали, уже на грани,

Беспокойная душа рушит мосты.

Черви в земле замирают от страха,

Матери кличут: «Где же мой сын?»

Надежды внутри утихают от мрака,

Жизнь угасает, как угасли все сны.

Руки дрожат, но не от тревоги —

А от холода, окутавший звёзды.

Тусклый трепет звучит из берлоги,

А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.

Теряясь в омуте бездонной болоты,

Не забывай про вещь, зову‌щуюся «Я».

Между шёпотом ветра и мерзлоты‌

Родилась бесчислено умершая дитя.

Dezbraca ma de miliarde de culori,

Ca sa pictez un rasarit de soare pe cerul plin de nori...

Dezbraca ma de vise, acolo unde, toate luminile sunt stinse,

Sa se prefaca n stele cazatoare,pe cerul unde soarele nu mai rasare...

Dezbraca ma de lacrimi...sa se inunde o lume ntreaga,si al meu pamant secatuit sa se adape...

O noua viata sa rasara, prin fir de iarba proaspat si printr un gand de primavara...

Dezbraca ma de a mea singuratate cu care am trait atatea vieti,cu care am trait si dupa moarte...

De care m am indragostit atat de tare , ca pictorul de a lui muza ce n suflet i a turnat culoare...

Dezbraca ma de amintiri...sa uit ca a mai fost ceva in urma mea, caci eu nu mai sunt eu,

Si timpul nu mai e timp si nici iubirea si trecutul nu si mai aduc aminte cine sunt...

Dezbraca ma de ea...de gandul ca acolo undeva departe,

Ea inca ma asteapta, sa stam de vorba, la o cafea, 

Dar ce sa i spun  eu Doamne oare...

Dezbraca ma de frici...sa mi regasesc curajul de a ma ntoarce din nou la carma barcii mele,

Lasata in deriva sa se ciocneasca de miile de stanci...

Sa ma intorc din nou la mine si sa ma iau in brate...soptindu mi la ureche...

Ca totul va fi bine...

Dezbraca ma de tot...de dor si de amor...de timpul trecator...

Dezbraca ma  de ar fi sa mor, la o margine de lume, pe iarba intins cu trupul gol...

Dezbraca ma acolo de chinuri si pacate...dezbraca ma de mine...

S arat lumii intregi cum e sa razi...sa plangi...sa suferi...de prea multa iubire...

    N-am vrut să trec nepăsător,
    Ca o pasăre albastră-n zbor,
    În urmă-mi, doar un gest să las,
    Doar un cuvânt, un ultim pas...
    
    Prin viața asta, fost-am călător,
    Cu cerul însorit și-umbrit de nor,
    Cu inima-mi ușoară ca o pană,
    Eu m-am sfințit în umbră de icoană...
    
    Și am tânjit mereu după un dor,
    Din noapte-adâncă, până-n zor,
    Flămând mereu după cuvinte,
    Ce-n mine au fost și-s încă sfinte...
    
    Pășind smerit pe-al timpului covor,
    În veșnicia stelelor care nu mor,
    Eu mi-am rostit cuvintele-n tăcere,
    Ca pe o umbră plină de durere...