Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 1 octombrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 702
Poezii din aceiaşi categorie
Lumea mea
De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.
Visuri hipnotice
Orice schimbare este ca un vânt care suflă
cu putere și sparge spiralele vieții, dar și
ferestrele, componente uzate ale clădirilor~
structuri încă elastice, care se leagănă și
se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.
Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută
noi locuri de muncă. Această stare de lucruri
este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,
care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.
Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,
este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie
matematică, pâna la distrugere completă. Teoria
dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda
reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri
hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate
exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia
in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă
pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.
Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens
al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne
eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc
cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat
în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este
permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și
îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur
își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua
să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.
Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are
nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume
ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și
atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces
mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile
unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep
să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o
alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?
Poezie de Marieta Maglas
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
PE-A MINTII-NCRANCENARE
Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...
Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...
Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...
Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...
Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...
Din oglindă
Mă privește din oglindă
Chipul ofilit
Și o voce plăpândă
Freamătă un ticăit .
-Cine ești?-întrebam
Te cunosc de undeva?
Ochii mei ,din geam
Erau reflecția cuiva..
-Ce lași în urmă
Prin sticlă glăsuia
O umbră oviformă
Ce-n răsunet zguduia.
În imagini perinda
Anii scurși în zare
Și obrazul mi -l uda
Din cărunta ei culoare.
Mă-ndepărtez ,mä pândește,
Mä imită, surâzând.
Ìntr-un jilț se adâncește,
Sorbind din simț și gând.
Lumea mea
De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.
Visuri hipnotice
Orice schimbare este ca un vânt care suflă
cu putere și sparge spiralele vieții, dar și
ferestrele, componente uzate ale clădirilor~
structuri încă elastice, care se leagănă și
se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.
Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută
noi locuri de muncă. Această stare de lucruri
este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,
care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.
Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,
este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie
matematică, pâna la distrugere completă. Teoria
dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda
reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri
hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate
exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia
in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă
pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.
Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens
al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne
eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc
cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat
în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este
permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și
îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur
își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua
să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.
Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are
nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume
ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și
atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces
mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile
unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep
să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o
alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?
Poezie de Marieta Maglas
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
PE-A MINTII-NCRANCENARE
Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...
Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...
Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...
Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...
Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...
Din oglindă
Mă privește din oglindă
Chipul ofilit
Și o voce plăpândă
Freamătă un ticăit .
-Cine ești?-întrebam
Te cunosc de undeva?
Ochii mei ,din geam
Erau reflecția cuiva..
-Ce lași în urmă
Prin sticlă glăsuia
O umbră oviformă
Ce-n răsunet zguduia.
În imagini perinda
Anii scurși în zare
Și obrazul mi -l uda
Din cărunta ei culoare.
Mă-ndepărtez ,mä pândește,
Mä imită, surâzând.
Ìntr-un jilț se adâncește,
Sorbind din simț și gând.
Alte poezii ale autorului
În noaptea grea...
În noaptea grea, când pașii-mi tac,
Mi-e glasul spulberat pe prag,
Aș vrea să bat, dar mâna-mi moare,
Pe clanța ușii cu zăvoare.
Tu cânți, iar cântecul e stins,
În mine, totu-i necuprins,
Iar timpul, ca un hoț tăcut,
A spulberat iubirea ce-am avut.
Dar te păstrez, în inimă, în sânge,
Chiar de tăcerea ta mă frânge,
Căci dacă plâng, și dacă scriu,
E fiindcă-mi este amorul viu.
Dar fiecare vers pe care-l nasc,
Tu, mi-l strivești ca pe un vreasc,
Eu însă-l port, cum port durerea,
Și suspinând păstrez tăcerea...
Rămân, femeie, al tău mister,
Voi fi în el, fereastra către cer,
Și-n ochii tăi, când caută spre stele,
Vor plânge numai lacrimile mele.
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Doar noaptea...
Doar noaptea stă cu mine,
Cu zorii-n colțuri de tavan,
Tot trupu-mi este în ruine,
Iar ochii îmi privesc în van.
Spre amintiri mi-e gândul frânt,
Iar pieptul varsă lungi suspine,
Și m-aș târî pe sub pământ,
Doar să ajung cândva la tine.
Și visuri mii cu toate se risipă,
Un murmur mi-a-nghețat pe buză,
Iar astăzi lacrima vărsată țipă,
Și-n taină amarnic te acuză.
Mereu ce-nnod alăturea se rupe,
Doar eu și noaptea-n ceasul greu,
Aș vrea pământul să m-astupe,
Să se sfârșească plânsul meu.
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Iau cartea-n mână...
Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,
Când îmi citeai fiind copil,
Și cum stăteam în poala ta cuminte,
Strângând la piept păpușa de vinil.
Și-acum îmi pare printre rânduri,
Că îți zăresc privirea blândă,
Și mă scufund ades în gânduri,
Și mă întreb ce vrea s-ascundă.
Mai dau încet o pagină la carte,
Un basm cu fete împărătești,
Și simt cum inima mocnit mă arde,
Căci parcă tu măicuță mi-l citești.
În noaptea grea...
În noaptea grea, când pașii-mi tac,
Mi-e glasul spulberat pe prag,
Aș vrea să bat, dar mâna-mi moare,
Pe clanța ușii cu zăvoare.
Tu cânți, iar cântecul e stins,
În mine, totu-i necuprins,
Iar timpul, ca un hoț tăcut,
A spulberat iubirea ce-am avut.
Dar te păstrez, în inimă, în sânge,
Chiar de tăcerea ta mă frânge,
Căci dacă plâng, și dacă scriu,
E fiindcă-mi este amorul viu.
Dar fiecare vers pe care-l nasc,
Tu, mi-l strivești ca pe un vreasc,
Eu însă-l port, cum port durerea,
Și suspinând păstrez tăcerea...
Rămân, femeie, al tău mister,
Voi fi în el, fereastra către cer,
Și-n ochii tăi, când caută spre stele,
Vor plânge numai lacrimile mele.
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Doar noaptea...
Doar noaptea stă cu mine,
Cu zorii-n colțuri de tavan,
Tot trupu-mi este în ruine,
Iar ochii îmi privesc în van.
Spre amintiri mi-e gândul frânt,
Iar pieptul varsă lungi suspine,
Și m-aș târî pe sub pământ,
Doar să ajung cândva la tine.
Și visuri mii cu toate se risipă,
Un murmur mi-a-nghețat pe buză,
Iar astăzi lacrima vărsată țipă,
Și-n taină amarnic te acuză.
Mereu ce-nnod alăturea se rupe,
Doar eu și noaptea-n ceasul greu,
Aș vrea pământul să m-astupe,
Să se sfârșească plânsul meu.
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Iau cartea-n mână...
Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,
Când îmi citeai fiind copil,
Și cum stăteam în poala ta cuminte,
Strângând la piept păpușa de vinil.
Și-acum îmi pare printre rânduri,
Că îți zăresc privirea blândă,
Și mă scufund ades în gânduri,
Și mă întreb ce vrea s-ascundă.
Mai dau încet o pagină la carte,
Un basm cu fete împărătești,
Și simt cum inima mocnit mă arde,
Căci parcă tu măicuță mi-l citești.