Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Popescu Ioan
Data postării: 27 iulie
Vizualizări: 188
Poezii din aceiaşi categorie
Neputință
Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus
Sau triști ne mângâie obrazul,
Sunt acele speranțe ce-ncet au apus
Sub plânsul nostru...amarul... și necazul...
Sunt aripi frânte sub poveri prea grele
Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie...
Duc serenade, bătăi de inimi spre stele
Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie.
Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă,
Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc,
Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă
Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc.
Sunt ape secate prin văi, lângă ochi,
Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu...
Par urme lăsate de-a râsului stropi
Când ele sunt semne de plâns și de greu.
Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet
Ce taie adânc, dureros, în cadere
Reflectă-n lumina un cântec, un urlet
Și scot la iveală - în ochi - o durere.
Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet
Ce-n cețuri de toamnă răsună profund
Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet
Ce-și cauta ecou-n al marii străfund.
Sunt valuri ce surpă credințe înalte,
Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos,
Răcesc inimi ce păreau a fi calde
Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios.
Sunt oameni...
Sunt fețe ce ies din tipare,
Dar pierd din vedere sublim curcubeu
Zdrobesc sub picioare momente amare
Se pierd sub văpaie de foc violaceu...
Sunt oameni...
Sunt inimi topite în prafuri de stele
Ce vor nemurire, iubire...
Vor cer...
Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere,
Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
Știm
Noi știm că zeii noștri plâng,
Însingurați,
Atunci când mor
...din când în când.
Atunci când ard,
Desfigurați,
Crucificați.
La fiecare pas plăpând,
Îi auzim, pe-ascuns cum râd,
În haite,
Strânse în amurg,
Chemând prelung...
Apoi, că știm, de vreun folos,
Nu-i nimănui.
Săpând în os,
Durerile-s haihui.
Precum un râu întunecat,
Sălbatic vânt, necugetat,
Aici în noi, ca un strigoi,
Se-afundă în noroi.
Și de am fost zidiți
Cumva de ei,
...rău meșteșug,
În chip de șerpi sau porumbei,
Împinși în jug.
Sub plug.
Povestea asta, spusă prost,
Și scrisă cu mustrare,
Întortocheată, fără rost,
E-o glumă fără sare.
Închipuire de nebuni,
Gemând în malaxoare,
Ungându-și pâinea, cu minciuni,
Destine sub zăvoare.
Mai știm, că binele-i de sus,
Că cerul vrea dreptate,
Priviți la cei care s-au dus,
De lângă noi, Departe.
Și-n fiecare gând spre zei,
De-ar fi, să-i întrebați:
Cum vă răbdați așa mișei,
În aur îngropați?
Doar vântul va șopti, străin,
Îngenuncheat în noapte:
Trăiți cu vise și cu vin!
Temeți-vă de moarte!
Și frica asta să vă ia,
Tărie și speranță...
Ca o stăpână, proastă, rea,
...oh, sfântă ignoranță!
Prea multă sensibilitate în italiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Troppa sensibilità
La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.
Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .
Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!
In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"
Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.
Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.
Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.
La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.
La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).
Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.
De m aș găsi .
Voi pleca în lumea largă,
Doar cu mine și o desagă
Unde pașii mă vor duce,
Purtăndu-mi stoic a mea cruce.
Poate norocu-mi iese -n cale,
Învărtindu-mă-n spirale;
Să -mi ghicesc al meu destin,
Să mă dezbrac de clandestin.
Să mi găsesc rostul în viață,
Strecurăndu-mă prin ceață,
Valul mării să-l străbat
Spre un tărâm uscat..
Unde visele pierdute
Încolțesc din nou,vândute
Sufletelor fără prihană,
Rugându-se la o icoană.
Mă scotocesc prin buzunare,
Să găsesc ceva valoare;
Hazardul Să mi -l tărguesc
Din hoinărit Să mă trezesc.
Încercare – capitolul III
Cu amintirea-n suflet
Voi merge pe al meu drum
Așteptând în tăcerea dimineții
Un mic semn, pe caietul vieții
Scris cu litere amare
Însemnări al căror sens
Eludează și gândirea
Răspândind în lumea întreagă
O otravă îmbietoare
A tot ce-a fost,
Și o să mai fie.
A tot ce sunt
Ve fi și tu.
Ce nu-nțeleg, nu pot vedea
Fără silabe și cuvinte
Doar în vise mi se așterne
Cuvântul tău ca o chemare
Alerg spre tine să pot vedea,
Simții și eu lumina ta.
Pe noua cale acum voi merge
Pășind ca și întâia oară
Sub călcâiul tău tresar
Strivindu-mi trupul viciat
De secunde împrăștiat.
Câlcând durerea în picioare.
De citești aceste rânduri
Prin silabe colorate
Trec secunde a căror clipe
Trunchiate de destin
Privesc geneza și mă întreb
Ce-am pierdut ca omenire
În secunda ce-am ales-o
Și-am crezut noi cu tărie
Că din bici și nicovală
Vom ajunge un car cu boi.
Însă acum e prea tîrziu
Ne-am rătăcit fără scăpare
A noastră cale am pierdut-o
Devenind doar o nuanță
A absenței de a trăi.
Un talger pe o balanță,
Dependenți de viață.
Alte poezii ale autorului
Umbra
În fiecare zi
De un infinit de ori
Și copacii mor
Așteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificați pentru o clipă de plăcere.
Ne mișcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viață să discernem
Un cărbune de diamant
Un diamant ce-i tot cărbune.
Nu conștiința, inteligenţa
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raţionali.
Deşi trecură
Eoni întregi
N-am învăţat
Cum să trăim în armonie
În agonie
Sau entropie
Cu mişcarea pendulară
A timpului neînăscut.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi,
Ca și norii distrugători
A căror spaime seducătoare
Creează viață din eter.
Trăiește în sine prin ea însăși
Precum o umbră neluminată
Ca o rază întunecată.
Din spaime abrupte înălțate
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om reconstruită.
Suntem o umbră
(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule, umbra, aceeași umbră, tot te va urmări).
În căutarea dimineții.
Noaptea găsim ce e tristeţea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Şi totuşi pentru a noastră mântuire
Strivim și baza rădăcina
Rugându-ne ca și tulpina
Să stea dreaptă înălțată
Strigând zadarnic un crez impur.
Un sunet alb de a viețui
Neputința de a muri.
Suntem trăitori doar cu gândul,
Pe vecie trădători,
Vom fi.
Suntem aici, ai voștri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne înconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Și a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a întelege
Căci prin viaţa ce-o curmăm
Noi la moarte ne condamnăm.
Trăim şi nu ne uităm
La umbra ce-o călcăm.
Încercare – capitolul II
Mijiţi în sânge-moarte
Ca două clipe împreunate
Două timpuri îngemănate
Eu și tu alergând sub marea
Căutându-ne amarul
Vieții-n doi de a nu mai fi.
Când te-am văzut
O clipă doar
Într-o joi sau poate nu,
Inima mi s-a oprit
Și pe loc m-am îndrăgostit.
Parcă erai și totuși nu
O părere singulară
A cuvântului sfârșit.
Totodată am alergat
Tot atunci te-am și strigat
Însă pieptu-mi bubuia
Inima-mi tresălta
Ca un nebun țipând amarnic
În zadar te-am căutat
Unde ești,
Unde, poți fi tu oare?
Zână a vieții sfâșietoare
Crăiasa a nopții înșelătoare.
Însă tu, nu m-ai văzut
N-ai alergat, nu te-ai oprit
Tot ai mers urcând mereu
Dealuri, munți fără-ncetare,
Săvârșind fără să vrea,
Cu privirea ta,
Mii de victime,
Colaterale,
Mii de daune,
Marginale,
Ca și mine
Sau ca tine
Ca și noi,
Poate ca voi.
Pentru o clipă am cunoscut
Fericirea, de a putea,
Uita,
Întreg trecutu-mi viciat
Viitorul tulburat
Și prezentul cariat.
Al unui simț a cărui stare
Deșteptată de-o sărutare
Nu există, să-i dau un nume
Nici prenume sau altceva.
Închipuită-n visarea
Fericirii de moment.
Zi și noapte
Prizonier
Legat pe veci,
De vraja ta,
Sub umbra ta,
Etern voi fi.
Tu respiri același aer,
Dar ai uitat
Cândva
Am fost și eu
O mică parte din expirația ta.
M-ai aruncat ca un gunoi
Ca un abces plin de puroi.
Mereu un altul, altundeva
Mereu în zare,
Căutând în veci, pe veci,
O nouă,
Transformare.
O secundă chipul tău
În timpul meu el va rămâne
O torță vie,
Mistuitoare,
A unei clipe milenare
În vidul cosmic atârnată
De mintea mea dezrădăcinată.
Te iubesc,
Dar oare ce e iubirea?
E ca atunci când fără tine
Tot ce văd în jur mă doare
Când de dorul tău îmi vine
Să-mi scot ochii și-al meu văz
Că poate astfel vei rămâne
De-a pururi în ceruri în mintea mea
O icoană,
Imaculată-n amintirea,
Clipei vii
A cărei viață
Tristă și desăvârșită,
N-am trăit-o
Eu niciodată.
Sub a sorții nepăsător
Și a sufletului trădător.
E târziu în anotimpul fără număr și mișcare
Sunt tot eu
Un oarecare
Trăindu-și clipa despărțirii.
De tine însumi, aș vrea să pot
Dar nu pot, nu voi putea
Același suflet,
Pe care tu,
L-ai aprins fără să știi,
Te rog acum când nu mai ești
Să-l stingi cumva,
Nu ți-aș dori, să mă cunoști,
Ce simt, trăiesc, e monstruos
În fața ta-s... neputincios.
În genunchi îți cad acum
Iartă-mă că am cutezat,
Și o secundă am privit
Al tău chip seducător,
Ai tăi ochi ... neiertători.
Mijiți în sânge-moarte.
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.
Memorii
Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.
Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.
Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.
Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.
Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.
Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.
Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.
Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.
Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.
Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Încercare – capitolul III
Cu amintirea-n suflet
Voi merge pe al meu drum
Așteptând în tăcerea dimineții
Un mic semn, pe caietul vieții
Scris cu litere amare
Însemnări al căror sens
Eludează și gândirea
Răspândind în lumea întreagă
O otravă îmbietoare
A tot ce-a fost,
Și o să mai fie.
A tot ce sunt
Ve fi și tu.
Ce nu-nțeleg, nu pot vedea
Fără silabe și cuvinte
Doar în vise mi se așterne
Cuvântul tău ca o chemare
Alerg spre tine să pot vedea,
Simții și eu lumina ta.
Pe noua cale acum voi merge
Pășind ca și întâia oară
Sub călcâiul tău tresar
Strivindu-mi trupul viciat
De secunde împrăștiat.
Câlcând durerea în picioare.
De citești aceste rânduri
Prin silabe colorate
Trec secunde a căror clipe
Trunchiate de destin
Privesc geneza și mă întreb
Ce-am pierdut ca omenire
În secunda ce-am ales-o
Și-am crezut noi cu tărie
Că din bici și nicovală
Vom ajunge un car cu boi.
Însă acum e prea tîrziu
Ne-am rătăcit fără scăpare
A noastră cale am pierdut-o
Devenind doar o nuanță
A absenței de a trăi.
Un talger pe o balanță,
Dependenți de viață.