Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Popescu Ioan
Data postării: 26 iulie
Vizualizări: 197
Poezii din aceiaşi categorie
Ce sens au toate?
Nu știu ce să fac
Mi-e frică pentru c-am început s-o plac
Inimă spune-mi ce-ar trebui să fac
Nu vreau ca-n belele să te bag...
Nu vreau să simți din nou durerea despărțirii
Nu vreau să te ardă iar flăcările iubirii
Nu vreau să treci iar prin ce-ai trecut
Cu toate astea parc-o iau de la-nceput.....
Parcă o apuc din nou pe aceiași cale
Prind trandafirul de spini și rămâne fără petale
Pot spune că toată durerea mea este în zadar
Dacă după ce-l culeg petalele-i dispar
Ce sesn au vorbele dulci dacă-ți lasă gust amar
Ce sens are să te atașezi dacă la final oricum dispar
Ce sens are să iubeși dacă obți doar suferință
Pèștișorul de aur este inutil dacă nu-ți îndeplinește o dorință
Ce sens are să trăiești
Dacă nu ști încotro să te-ndrepți
Ce sens are să-ți dai sens vieții
Dacă când vorbești te ascultă doar pereții
Ce sens mai are dreptatea
Dacă când o cauți parcă și pe soare se lasă noaptea
Ce sens are să-ți dorești iubire
Dacă la final rămâne doar o amintire
Ce sens are să cauți femeia potrivită
Atunci când ști că dragostea și norocul te evită
Ce sens mai are să tot încerci
Regretele în droguri și alcool să le îneci
Ce sens are speranța
Dacă singur îți distrugi viața
Ce sens are căutarea unui sens
Într-o lume unde parcă toate-s fără sens
Ce sens are încrederea
Când faptele lor sunt interpretabile ca tăcerea
Toate zic că sau săturat de vorbe și acum vor fapte
Și tot ele sunt cele care te înjunghie pe la spate
Ce sens au jurămintele făcute
De o persoană care mereu te minte
Ce sens au toate
Dacă totul se termină la moarte
Ce sens are să te chinuiești
Să obți un lucru de care n-ai nevoie dar totuși ți-l dorești
Ce sens are să tragi de tine toată viața
Să încerci mereu să fi tu cel ce sparge gheața
Să încerci mereu să-i ajuți pe toți
Iar tu când ai nevoie de ajutor îl primești mai rapid de la cei morți
Spune-mi tu ce sens mai are
Să fi dispus să-ți dai și viața pentru o fată care
Poate te-a uitat de mult, dar tu încă ai răbdare
Să o aștepți o viață că cine știe.... poate apare
Ce sens are să iubești
Dacă ști că tu mereu greșești
Ce sens are să-ți pară rău
Dacă n-ai știut s-apreciezi ce-a fost al tău
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Povești
Simți? …uneori e prea târziu,
Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,
Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,
Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.
Stindarde în nisipuri mișcătoare,
Se clatină și cad uitate,
Sub vânturi printre dune călătoare,
Peste mirajul unei biruințe nesperate.
Știi? …uneori regretele-ngropate,
De vii, cumva se răsucesc,
Revin de undeva, departe,
Escadre printre nori, se rătăcesc.
Deșert izbind cu ură în turbine,
Bătăi de aripi rătăcite-n cești,
Primejdioase roiuri de albine,
Legionarilor, șoptindu-le povești.
Și pân-la umă, ce e adevărul?
Legat la ochi în miez de noapte sapă,
De undeva, o lovitură cu toporul,
Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Dreptatea, libertatea, adevărul
N-am căutat vreodată, printre stele viitorul,
Nici în căuşul palmei stângi, să-l desluşesc,
Vreo umbră care să îmi fie ajutorul,
N-am întrebat, să nu mă rătăcesc.
Nimic, din toată tulburarea omenească,
Nu m-a atins vreodată, nici n-am vrut să ştiu,
Păduri întunecate peste mine, am lăsat să crească,
Curgânde râuri spre departe, în pustiu...
Nu am citit în zodii ce va fi sa fie,
Şi nici profeți ieșiți din minți, n-am ascultat,
Același în tristețea fără margini, ori în bucurie,
De am căzut însingurat, m-am ridicat.
Dar am privit mereu atent, adânc în ochii voştri,
V-am ascultat cum povestiți, sau respirați,
Mirosul greu al ghiarelor de monştri,
L-am presimțit, atunci când vă mișcați.
De mii de ori cu lamentări prelungi, absurde,
Cerându-mi timp din viață, m-ați uimit,
Ca ploile din munți, ce vin să ne inunde,
Lovindu-se în stânci de neclintit.
Port chip de om, trăiesc asemeni vouă,
Dar am ales de la-nceput, să nu vă fiu la fel,
Şi tot ce am văzut în voi, am împărțit în două,
Gunoaie multe şi ceva oțel.
Sub cerul fals, înnegurat devreme,
Ascuns în lumea de păianjeni croşetându-şi vălul,
Prin sita ruptă, găurită, rostul meu e-a cerne,
Dreptatea, Libertatea, ...Adevărul.
Prea multă sensibilitate în spaniolă
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Demasiada sensibilidad
La sensibilidad es buena a su manera. Es bueno ser sensible, expresar nuestro pesar cuando alguien ha vivido acontecimientos menos agradables, estar con él, escucharlo, tranquilizarlo, comprenderlo, aliviar sus sufrimientos, suspirar con él, llorar con él. ellos, envolverlos cuando tienen frío, vendarlos cuando el gato los arañó (que también fue su culpa que los arañó, porque no saben jugar con él), ponerles una bolsa de hielo del frigorífico por un esguince de tobillo, secarles las lágrimas, darles medicina para bajarles la fiebre, bálsamo labial para que no se agrieten tanto, desinfectarles las cutículas sangrantes cuando no sabían hacerse la manicura, querían hacerse la manicura. uñas más largas de lo que naturalmente tenían, porque esa es la moda, y ahora solo tienen sangre, pongamos mosquiteros, para que no los piquen tanto, les chupen la sangre, no les transmitan malaria ni fiebre amarilla, llevemos insecticidas, si todavía insisten en entrar a la casa, consigamos también un ventilador para difundir el olor a insecticida, mantengamos la ventana entreabierta para que no entren mosquitos y salga olor a insecticida. Ajustemos la caldera para que dé también agua caliente, no sólo fría, porque entonces habrá que tener aún más cuidado. Las economías realmente no toman en cuenta las necesidades individuales de las personas, son más bien la necesidad egoísta de un solo hombre.
Tampoco escatimemos en suplementos que mejoren el sistema inmunológico, como la vitamina C, que tiene un delicioso sabor a limón y no cuesta demasiado, es asequible, se puede obtener con una simple limonada, así que ¿no tenemos motivos para abstenernos de comprarla? .
Consigámosles blusas gruesas y esponjosas, que sólo sirven para quedarse en casa. Cogemos su mascarilla para el cuidado del rostro, mascarilla que previene la aparición prematura de patas de gallo y líneas de expresión. ¡Somos demasiado jóvenes para tener arrugas!
En general, la sensibilidad es hermana de la generosidad y el cuidado, pero ¿qué hacemos cuando se sale de control, alcanza nuevas alturas, no tiene límites? ¿Sigue siendo ésa una sensibilidad beneficiosa, saludable y bien comprendida? No claro que no. Ya algo en nuestra forma de ser chirría y esta sensibilidad es el síntoma principal. Sería apropiado hacernos preguntas: "¿Por qué soy así?", "¿Estoy exagerando?", "¿Qué me lleva a tener reacciones tan intensas ante cosas esencialmente triviales?"
Encontrarás la respuesta perdida en algún lugar de tu pasado. ¿La sensibilidad de la que hablamos proviene de un episodio traumático de la vida? ¿No tardaste todo el tiempo que esperabas en un examen y desde entonces has decidido dejarlo todo pensando que ya no tiene sentido? ¿No se le dieron las oportunidades que esperaba? ¿No pudiste, debido a las circunstancias, hacer algo que te propusiste? Si la respuesta es "sí" a al menos la mitad de ellas, entonces no estamos hablando exactamente de sensibilidad, sino de una reacción adversa a cosas que sucedieron, que nos lastimaron momentáneamente y dejaron una herida sin cicatrizar por completo. Si hubiera algunas normas objetivas, entonces sí, vale la pena adherirse a ellas, tratar de alcanzarlas, porque de esa manera el progreso realmente puede medirse y observarse. Mientras que, si son metas que sólo una persona quiere, el resto no las quiere, no tiene sentido compararnos, de todos modos no podemos valorar ni sopesar nada de lo que escuchamos. Es cierto que quien humilla a los estudiantes por no saber perfectamente tiene el corazón de un forestal que tala árboles en una cinta transportadora sin mirar lo que deja atrás. Sí, los criterios de evaluación son muy objetivos, ¿cómo puedes tú, una mujer de 58 años, que toda tu vida se ha rodeado únicamente de sueco, considerar que una estudiante de 19 años debe ser tu igual en dominio, en habilidad? ? Estamos para aprender, si naciéramos dispuestos a aprender no nos matricularíamos en ninguna especialización y listo, ¿qué necesitaríamos si ya supiéramos? ¿No era más barato, sin alquiler, sin viajes en tren, sin dormitorios, sin membresía en la biblioteca, sin comida y muchos otros servicios públicos? Es curioso lo que sucede cuando una mujer de 58 años te juzga por su propio conjunto de valores. Es como el estudiante que le da meditación a un niño de 8 años. Apenas puede escribir en su propio idioma a esos años, y mucho menos en inglés, francés... ¿No sería traumatizante empezar a regañarlo por no tener tiempo para dominar el contenido a la perfección? ¿Mientras? ¿Que la persona que da clases particulares se vuelve vaga en su expresión? Tiempo, es decir, podría haber negociado con su madre para pedirle que le diera a luz a los 5 meses, no a los 9 meses, como es normal, para aparecer antes en el mundo, para aprender antes, sólo porque eso es lo que la persona quiere quien da lecciones. También está la cuestión del tiempo terrestre. Mientras vivamos en el mismo planeta, todos tenemos la misma cantidad de tiempo, 24 horas, no más.
Esta perfección subjetiva de los demás da lugar a sensibilidades de todo tipo. Tampoco tiene sentido aspirar a tocarlo. No sabemos qué quiere la persona que no está contenta con nosotros. No sabemos qué piensa, cómo piensa, qué prefiere, qué no prefiere, cuánto, qué, cómo y en qué medida.
La perfección subjetiva de los demás es paralizante, tanto emocional como objetivamente. Si la estudiante es humillada cada vez que abre la boca, ¿aún tendrá confianza en que tiene posibilidades de convertirse en una buena hablante de sueco? ¿Encontrará todavía la fuerza, en el fondo de su alma, para seguir adelante, para querer practicar, leer, mejorar, hasta obtener la fluidez, la cadencia y la musicalidad del idioma? No, no hay forma. Tenía buenas intenciones que se desmoronaron en el camino.
La perfección subjetiva de los demás frena, reprime. Como pedirle a tu maestro que planifique cada sonido, cuándo decirlo y cómo decirlo. ¿No te intimidaría esta técnica de aprendizaje? ¿Dónde está la pasión, el encanto, la belleza más irregular y versátil del lenguaje? ¿Cuándo tendrás tiempo para concentrarte en el vocabulario, la gramática, la sintaxis y lo que ella quiere cuando la atención se centra siempre en cómo hablas? ¿No se convierte en un obstáculo que no puedes superar? Se corrigió como con las pruebas de opción múltiple. Has llegado a una pregunta de la que no sabes la respuesta correcta, aunque ya la has respondido bien. ¿Qué estás haciendo? ¿Te quedas atascado allí y no avanzas, sólo porque no lo sabes? Sería una gran pérdida, tanto para el tasador como para usted (en primer lugar).
Como respuesta a la perfección subjetiva de los demás, debemos construir nuestro propio conjunto de valores, nuestra propia perfección, la cual, atención, debe ser objetiva, por varias razones: no llegar a esa sensibilidad que nos impide hacer lo que queremos y sentir incluso eso. evolucionamos, tanto como es humanamente posible, sin estar limitados por otros, por otros aspectos y por otras circunstancias.
Alte poezii ale autorului
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
Umbra
În fiecare zi
De un infinit de ori
Și copacii mor
Așteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificați pentru o clipă de plăcere.
Ne mișcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viață să discernem
Un cărbune de diamant
Un diamant ce-i tot cărbune.
Nu conștiința, inteligenţa
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raţionali.
Deşi trecură
Eoni întregi
N-am învăţat
Cum să trăim în armonie
În agonie
Sau entropie
Cu mişcarea pendulară
A timpului neînăscut.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi,
Ca și norii distrugători
A căror spaime seducătoare
Creează viață din eter.
Trăiește în sine prin ea însăși
Precum o umbră neluminată
Ca o rază întunecată.
Din spaime abrupte înălțate
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om reconstruită.
Suntem o umbră
(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule, umbra, aceeași umbră, tot te va urmări).
În căutarea dimineții.
Noaptea găsim ce e tristeţea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Şi totuşi pentru a noastră mântuire
Strivim și baza rădăcina
Rugându-ne ca și tulpina
Să stea dreaptă înălțată
Strigând zadarnic un crez impur.
Un sunet alb de a viețui
Neputința de a muri.
Suntem trăitori doar cu gândul,
Pe vecie trădători,
Vom fi.
Suntem aici, ai voștri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne înconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Și a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a întelege
Căci prin viaţa ce-o curmăm
Noi la moarte ne condamnăm.
Trăim şi nu ne uităm
La umbra ce-o călcăm.
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.
Memorii
Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.
Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.
Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.
Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.
Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.
Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.
Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.
Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.
Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.
Încercare – capitolul III
Cu amintirea-n suflet
Voi merge pe al meu drum
Așteptând în tăcerea dimineții
Un mic semn, pe caietul vieții
Scris cu litere amare
Însemnări al căror sens
Eludează și gândirea
Răspândind în lumea întreagă
O otravă îmbietoare
A tot ce-a fost,
Și o să mai fie.
A tot ce sunt
Ve fi și tu.
Ce nu-nțeleg, nu pot vedea
Fără silabe și cuvinte
Doar în vise mi se așterne
Cuvântul tău ca o chemare
Alerg spre tine să pot vedea,
Simții și eu lumina ta.
Pe noua cale acum voi merge
Pășind ca și întâia oară
Sub călcâiul tău tresar
Strivindu-mi trupul viciat
De secunde împrăștiat.
Câlcând durerea în picioare.
De citești aceste rânduri
Prin silabe colorate
Trec secunde a căror clipe
Trunchiate de destin
Privesc geneza și mă întreb
Ce-am pierdut ca omenire
În secunda ce-am ales-o
Și-am crezut noi cu tărie
Că din bici și nicovală
Vom ajunge un car cu boi.
Însă acum e prea tîrziu
Ne-am rătăcit fără scăpare
A noastră cale am pierdut-o
Devenind doar o nuanță
A absenței de a trăi.
Un talger pe o balanță,
Dependenți de viață.
Încercare – capitolul II
Mijiţi în sânge-moarte
Ca două clipe împreunate
Două timpuri îngemănate
Eu și tu alergând sub marea
Căutându-ne amarul
Vieții-n doi de a nu mai fi.
Când te-am văzut
O clipă doar
Într-o joi sau poate nu,
Inima mi s-a oprit
Și pe loc m-am îndrăgostit.
Parcă erai și totuși nu
O părere singulară
A cuvântului sfârșit.
Totodată am alergat
Tot atunci te-am și strigat
Însă pieptu-mi bubuia
Inima-mi tresălta
Ca un nebun țipând amarnic
În zadar te-am căutat
Unde ești,
Unde, poți fi tu oare?
Zână a vieții sfâșietoare
Crăiasa a nopții înșelătoare.
Însă tu, nu m-ai văzut
N-ai alergat, nu te-ai oprit
Tot ai mers urcând mereu
Dealuri, munți fără-ncetare,
Săvârșind fără să vrea,
Cu privirea ta,
Mii de victime,
Colaterale,
Mii de daune,
Marginale,
Ca și mine
Sau ca tine
Ca și noi,
Poate ca voi.
Pentru o clipă am cunoscut
Fericirea, de a putea,
Uita,
Întreg trecutu-mi viciat
Viitorul tulburat
Și prezentul cariat.
Al unui simț a cărui stare
Deșteptată de-o sărutare
Nu există, să-i dau un nume
Nici prenume sau altceva.
Închipuită-n visarea
Fericirii de moment.
Zi și noapte
Prizonier
Legat pe veci,
De vraja ta,
Sub umbra ta,
Etern voi fi.
Tu respiri același aer,
Dar ai uitat
Cândva
Am fost și eu
O mică parte din expirația ta.
M-ai aruncat ca un gunoi
Ca un abces plin de puroi.
Mereu un altul, altundeva
Mereu în zare,
Căutând în veci, pe veci,
O nouă,
Transformare.
O secundă chipul tău
În timpul meu el va rămâne
O torță vie,
Mistuitoare,
A unei clipe milenare
În vidul cosmic atârnată
De mintea mea dezrădăcinată.
Te iubesc,
Dar oare ce e iubirea?
E ca atunci când fără tine
Tot ce văd în jur mă doare
Când de dorul tău îmi vine
Să-mi scot ochii și-al meu văz
Că poate astfel vei rămâne
De-a pururi în ceruri în mintea mea
O icoană,
Imaculată-n amintirea,
Clipei vii
A cărei viață
Tristă și desăvârșită,
N-am trăit-o
Eu niciodată.
Sub a sorții nepăsător
Și a sufletului trădător.
E târziu în anotimpul fără număr și mișcare
Sunt tot eu
Un oarecare
Trăindu-și clipa despărțirii.
De tine însumi, aș vrea să pot
Dar nu pot, nu voi putea
Același suflet,
Pe care tu,
L-ai aprins fără să știi,
Te rog acum când nu mai ești
Să-l stingi cumva,
Nu ți-aș dori, să mă cunoști,
Ce simt, trăiesc, e monstruos
În fața ta-s... neputincios.
În genunchi îți cad acum
Iartă-mă că am cutezat,
Și o secundă am privit
Al tău chip seducător,
Ai tăi ochi ... neiertători.
Mijiți în sânge-moarte.