E IAR SEPTEMBRIE

Știi, toate astea, într-o bună zi, vor căpăta sens. Și vei înțelege mai bine, că toate, s-au întâmplat la timpul lor, așa cum ar fi trebuit să se întâmple. Noi nu putem fi decât gardienii, doar păzim, cu frica de a nu pierde.

Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă vreodată, prin absurd, "ceva" s-ar pierde? Așa se nasc furtunile. Din hăul pierzaniei, al uitării, al nepăsării.

Și totuși, cu toată grija ființelor noastre, suntem sortiți ca din când în când să pierdem. Nu total. Doar mici amănunte, care pot chiar, la un moment dat, să conteze. Și cel mai trist este că nu ne este dat să ne dăm seama. 

Rescriem un flux care curge continuu, fluid, prin ființele noastre, dar cumva, el revine în făgașul său vremelnic tulburat, cu o forță și o vitalitate care izvorăște fără să ne dăm seama chiar din nou înșine.

Acuma eu nu zic că totul e scris și noi doar așteptăm implacabil ca toate să curgă liniar către final. Nu. Nicidecum. Doar că noi suntem implicați atât cât trebuie să nu tulburăm câtuși de puțin nisipul mărilor sau adâncul norilor.

Și de aceea, cumva, simt că ceva se pierde în noi, se rupe din noi, o fărâmiță de lumină care se stinge și nu va mai lumina laolaltă cu văpaia din noi. E un continuum incontrolabil care se produce indiferent de voința noastră, o plasă ale cărei ochiuri se urzesc veșnic, capturând doar esențialul și strecurând, poate, acele mici amănunte, care poate c-ar fi contat!

Și aici simt că este o pierdere care clocotește-n regrete cu gust amar, nu știu cum o percep alții, dar eu cred că 
până nu pierzi tot ce te ține în viață, n-o să-nțelegi cum este să n-ai nimic.

Alergăm. În fiecare zi, ca niște furnici, rămase fără mușuroi, mai ții minte când, copil fiind, dărâmai cu bățul un mușuroi de furnici, stricându-le agoniseala de-o viață, iar ele înnebunite dădeau buzna ca să piște agresorul?

Așa simt eu că suntem noi astăzi. Alergăm tot timpul, Doamne iartă-mă! Care-ncotro, la job-uri, după cumpărături, după plozi, să-i aducem de la școală, acasă, cu mașina, că de, le este greu mititeilor de ei... Alergând după bunăstarea noastră cea de toate zilele, uităm, să mai ridicăm privirile din pământ, și nu mai vedem albastrul cerului sau licăririle de stea...

Adunăm boabă cu boabă grâul muncilor noastre, ca mai apoi să le măcinăm pe lucruri de care n-avem nevoie, dar fără de care nu mai putem trăi... făină risipită-n vânt care nu va mai dospi în pâine, niciodată.

În aproape fiecare zi, căci mai sunt desigur și mici excepții, în drumul meu către muncă, întâlnesc aproape aceeași oameni, grăbiți, ca și mine, pasageri vremelnici al aceluiași drum cu finalitate, în mod invariabil, în opt ore rupte din viețile noastre, preț tot mai greu de plătit zilele acestea...

Întâi, în cale îmi apare "domnul cel sobru", un domn între două vârste, cu aparență de om foarte ocupat și important, îmbrăcat în aceleași haine vechi, cu un număr mai mare decât i-ar trebui, ne intersectăm, fără să ne salutăm, întrucât nu ne cunoaștem, doar ne privim cu curiozitate cu coada ochiului, trecând unul pe lângă altul, având grijă la drum...

Apoi, îmi iese în cale o "tânără doamnă", proaspăt pensionată, care, fără vreun scop lucrativ, cutreieră dis-de-dimineață străzile, încercând să-și mențină silueta și frumusețea binișor trecute, în așteptarea iubirii vieții ei, încă neaflată... Ne salutăm în treacăt, din vârful buzelor, fiindcă ne știm din vedere, dânsa fiind ușor nemulțumită că a ales același traseu care îi trădează menirea, scopul...

Cu gluga de la hanorac trasă adânc peste ochi, ghemuit pe treptele magazinului de cartier "cu de toate", savurându-și tacticos țigara și cafeaua la păhăruț de carton, își face veacul un "muțunache" de om, probabil muncitor în construcții. Nu ne salutăm, doar ne cercetăm în treacăt cu privirea, fiecare văzându-și de-ale lui: eu cu gândurile aiurea, el la cum să facă rost de bani pentru a-și plăti vreo rată la bancă...

Apoi, apare, din când în când, "domnișoara cu tupeu", să zici că-i trecută de treizeci, îmbrăcată întotdeauna fustichiu, cu o coafură neobișnuită și machiaj intens, gotic, tunsă scurt, cu cârlionți atent așezați într-o parte și de-o culoare îndoielnică, un fel de roșu-aprins înspre roz-vinețiu, rebela drumului, genul "l don't give a damn", dar căreia îi pasă de fapt de părerea celorlalți, încercând să promoveze în jur o imagine de femeie independentă, căreia nu-i pasă de convențiile sociale, dovedind în fapt contrariul prin atitudine și îmbrăcămintea nepotrivită vârstei...

Iar mai apoi, pe la jumatea drumului, trec pe lângă o doamnă, "bancherița", atent îmbrăcată, chiar cochet aș putea spune, răspunzând la binețe zâmbind ușor ocupată, de la distanță, grăbită fiind să-și deschidă agenția, însuflețită de speranța unui număr cât mai mare de clienți, creditele așteaptă să fie acordate, cifrele condensate în bonități cât mai bune, analizele financiare, dobânzile, trebuiesc calculate, uf!, câtă-i mai treaba...

Mă opresc în stație, gâfâind final sfârșitul drumului. Mai departe voi ajunge cu transportul în comun, laolaltă cu oameni fără chip și identitate, o masă amorfă care se mișcă coordonat, întocmai ca un singur organism uriaș, un miriapod cu multe picioare, care se călca împleticit pe propriile-i picioare, împiedicându-se în colbul drumului, lăsând în urmă un murmur surd, o larmă inteligibilă, ca și cum și-ar drege vocile, vocea...

Câte-odată, mi-e dor de oameni, alteori, nu. Niciodată de pasagerii drumului meu către serviciu... Mai degrabă mi-e dor de altfel de oameni, oameni cunoscuți pe altfel de drumuri, drumuri deschise curiozității mele neostoite, drumuri străbătute în călătoriile mele aiurea prin lume, în care am întâlnit pasager oameni cu aceeași sete de cunoaștere ca și mine, cu același dor neostoit de frumos, oameni cu care am interacționat puțin sau deloc, fiindcă în fața frumuseților lumii nu încap prea multe cuvinte... Genul meu de oameni...

    De-aş fi gând, n-aş fi furtună de cuvinte 
    Învolburat şuvoi ce sapă-n minte… 
    Cum ară apa-n labirinturi vii, 
    Şi se strecoară-n neopritele câmpii… 
    
    De-aş fi cer, n-aş fi pământ 
    Doar nor albastru, nu cuvânt… 
    Zbor frânt, de curcubeu înmiresmat 
    În stele palide înturnat…
    
    De-aş fi secundă, n-aş fi timp 
    Nemuritor şi rece, în Olimp… 
    N-ar fi Universalul, mărginit 
    Destinul meu de neclintit… 
    
    De-aş fi oprit, n-aş merge mai departe 
    N-ar fi cuvânt şi n-ar fi carte… 
    Aş sta şi-n cuget, şi-n simţire 
    Doar umbră alungită şi subţire…

Eu n-am avut prea multe jucării în copilărie și asta, nu pentru că părinții n-au avut oarece dare de mână, ci mai degrabă... o orecare lipsă de interes combinată cu faptul că "pe vremuri" nu prea găseai cine știe ce jucării.

Totuși, țin minte că la început de iunie, magazinele pentru copii ofertau destule jucării chinezești, de altfel, de foarte bună calitate... pentru toate gusturile și buzunarele, însă eu nu primeam întotdeauna chiar ceea ce îmi doream. Cred că toți cei din generația mea purtăm și acum în suflet, un... nici nu știu cum să-i zic, așa, un of, un regret...

"Regretul" meu se materializează sub forma unui ursuleț panda de pluș, care stă așezat pe un cufăraș din lemn de bambus și care, într-o mână ține un vas mic de ceramică, în timp ce în cealaltă ține un tub subțire de bambus prin care scoate mici bule de săpun, iar paiul are câteva frunze verzi și jucăușe care atârnă haios într-o parte. Era o jucărie minunat animată, în cufăraș se punea apă amestecată cu săpun, întorceai de cheiță, iar ursulețul mișca mâna care ținea paiul, o ducea la bot, scotea bule de săpun, ca mai apoi să "alimenteze" iar paiul de bambus în vasul cel mic de ceramică.

Eram fascinat de această jucărie, pe care o vedeam afișată în vitrina magazinului pentru prichindei, așa după cum eram fascinat de fiecare jucărie pe care o primeam, și care, din păcate, nu rezistau prea mult, întrucât fiind curios din cale-afară, le desfăceam, fără a mai fi capabil să le și întregesc la loc!

Astfel, au căzut pradă mânuțelor mele distrugătoare, un avion Boeing care a sfârșit cu botul turtit într-un tragic accident aviatic, - un zbor nefericit de pe dulap -, un tanc de asalt atât de bine camuflat încât a rămas fără turelă și țeava de tun, într-o bătălie pe care a pierdut-o sub talpa lui taică-miu ('mnezeu' tău de copchil!), un pistol de cowboy cu petiție care a ruginit trist fără... petiție, un clovn de plastic prostănac cu nasul roșu ce-și mișca necontrolat membrele, un urs de pluș maro - Misha - ce mormăia nemulțumit când îl dădeai peste cap, o mașinuță galbenă de tinichea și cam atât...

Mi-am mai dorit eu o minge de fotbal din piele, dar a trebuit să mă mulțumesc cu sosii din cauciuc care nu rezistau mai mult de o vară, dar e-hei!, să fi avut eu pe maidan o minge din piele, aș fi avut mai multă căutare printre puștii din cartier de-o vârstă cu mine și aș fi auzit mai des:

-Doamna B...! Îl lăsați pe S... afară, la joacă?
Iar către mine, conspirativ:
-Da' adu și mingea, că-i liber terenu'!

Peste timp jucăriile mele n-au rezistat, am crescut mare, iar în loc de jucării primeam mai degrabă cărți sau haine, iar cele câteva jucării rămase mai întregi, le-am dăruit la rândul meu, puștilor mai mici decât mine. Însă, cu toate acestea, pe Misha l-am purtat cu mine toată viața, acum stă și mă privește tăcut, bietul Misha și-a pierdut cu totul glasul de la atâtea tumbe, dar nici nu-i necesar să-mi vorbească, fiindcă noi ne-am înțeles întotdeauna din priviri...

Nedeslușitul meu zbor frânt,
Încă legat de pământ,
Fără puteri, necuprins,
Am renunțat, nedesprins...

Cu tălpile lipite de glie,
Visând la zbor de ciocârlie,
Sufletul meu a zburat fără urmă,
Trupul meu a rămas singur în humă...

Aripile mele de lumină turnate în ceară,
Topindu-se în steaua de-aseară,
Au desfăcut al meu legământ,
Un vis împlinit doar în cuvânt...

Și am ajuns într-un târziu să dăruiesc,
Un semn albastru și ceresc,
Îmblânzitelor mele patimi,
Fertilele mele lacrimi...

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...

Minunată este vara,

Iar căldura de afară,

Este mare, forte mare,

Mai că te topești la soare.

Apă multa se adună,

Și nori negri se formează,

Norii când se enervează,

Fulgerele avizează.

Și vine mare prăpăd.

Multe fructe acum se coc,

Că doar este plină vară 

Le culegem la un loc,

Să facem din ele iară...

Suc, dulceață și majun,

Să avem și pentru iarnă.

Vai .. acolo unde-i cald,

Și nu plouă peste vară,

Căci acolo e prăpăd,

Tot se usucă, vai de țară.

Pictate sunt stelele pe cer,

Sub bolta cerului pastel.

Oare când va veni momentul

Vor răsări florile-n ger?

Soarele apune, într-un colț tot mai jos.

Luna iese de după nori,

Și compune un peisaj de amor.

Fluturii ce-odată zburdau pe cer

S-au ascuns acum de ger,

Ochii-ți obosiți coboară,

Cu un zâmbet mă-nconjoară.

Liniștea codrului răsună,

Și mi spune noapte bună.

O voce fină mă alintă,

N-are nimeni nicio vină.

    Printre funigei de zăpadă, haotic dansam,
    Fără să-mi pese de lume, habar nu aveam,
    Ningea liniștit peste-a felinarelor lumină,
    Poleind cu aur curat întreaga zare divină...
    
    Zăpada groasă în straturi caste se-așează,
    Îmbrăcând copacii ce încă mai visează,
    Iar vântul rece, plăcut, își tot susură dorul,
    La călătoarele păsări, uitându-le zborul...
    
    Pășesc pe drumul amorțit sub omăt,
    Ascultând zurgălăii și-al colindelor freamăt,
    Pe uliți sătenii, slăvesc în Ajun de Crăciun,
    Nașterea Domnului nostru cel Bun...
    
    Sub cerul acesta albastru, cu stele pictat,
    Pacea în taină, coboară încet, peste sat,
    Iar în lumina blândă, divină și sfântă,
    Iarna sublimă, peste toată suflarea, cântă...

Peste țară a domnit 

Gerul rece și cumplit

Ne-nghițit căsuțele

Mia-nghețat mânuțele.

A pictat și flori de gheață

Chiar acum de dimineață

Soarele ni l-a furat

Și cu nori l- a astupat.

Fulgi de vată ne-a adus

Chiar acum pe la apus

Gerul crud și morocănos

Este chiar caraghios.

Săniuș a pregătit

Și copiilor a șoptit

Hai ieșiți acum afară

Nu vă mai uitați la oră.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Høstnerver

Det er høst, det rasler, det er søvn...

Trærne, på gaten, sukker;

Han hoster, han gråter, han er tom...

Og det er kaldt, og det er tåke.

Elskere, sykere, tristere,

På veiene gjør de rare bevegelser -

Og forlater, fra evig søvn,

De faller tunge, våte.

Jeg blir, og jeg går, og jeg kommer tilbake,

Og elskere gjør meg dypt trist -

Jeg får lyst til å le meningsløst

Og det er kaldt, og det er tåke.

poetului persan Hafez

versuri-scântei din nestinsul foc

al iubirii de oameni,

se revarsă pe maluri.

singur, în întuneric,

poetul Hafez

luminează cu ființa sa,

adâncul fântinilor.

“cuvintele-s miere și foc,

îmbrățișează lumea

ca vița zidul vechi -

din tăcerea amară,

o strălucire

nu arde,

ci cheamă.”