TE UITĂ

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

Îți mai aduci aminte de valurile pe care adierea blândă a vântului le stârneau în lanurile de grâu? Cerul verii atât de neverosimil de albastru, fără petec de nori, îmbrățișau lanurile să nu se risipească, țărmurind drumul prăfuit până la marginea  pădurii de mesteceni.

Eu îmi mai aduc aminte. Îmi amintesc șoapta domoală a mestecenilor. Atunci nu le deslușeam vorba, nu înțelegeam disperarea lor de a nu se risipi în uitare... Mestecenii își întindeau ramurile înspre mine cerșind îndurare: nu vroiau ca timpul să le șteargă umbrele... 

Dar eu nu înțelegeam... Nu înțelegeam că lanurile, în pragul toamnei, își vor scutura rodul, lăsându-se cu bună știință pustiite... Nu înțelegeam că nori albi vor coborâ peste pădurea de mesteceni, desfrunzindu-i de hainele verzi și îmbrăcându-i în zeghe arămie, nu înțelegeam că păsările vor rămâne mute, pierdute pe glia stearpă de rod, cu privirile rătăcite care încotro, țopăindu-și nefericirile în colbul drumului, care, acum, duce spre nicăieri...

Nu înțelegeam toate acestea... 

În amurg, nu dădeam ascultare cufundacului, nu băgam în seamă sunetul trist al tălăngilor care se întorceau singure de la pășune, înspre casă... Nu băgam în seamă scârțâitul portiței, sau pe cel al ciuturei de la fântână, nu băgam în seamă bolborositul apei din burlane, sau blestemele buștenilor care trosneau în sobă... 

Și mai presus de toate, nu țineam seama la cerul spuzit de stele după lăsarea întunericului, de umbrele desenate pe perete de lumina lămpii de pe masă... Umbrele sfinților mei... Ah, cum de n-am știut atunci să le înscriu urma pe perete, să mai steie cu mine, un ceas, o clipită...

N-am știut atunci, că toate se vor trece... cum n-am știut că toate acestea vor rămâne peste ani, cu mine, doar în memoria mea. Astăzi, nimeni nu le mai știe și nu le mai cunoaște...

Lanurile au pierit în pârloagă, dormindu-și somnul cel de veci, fără rod, în brațele amorțite ale unor mesteceni noi, care nu știu a grăi. Sunt cruzi. Nu i-a învățat nimeni să mai vorbească. Alte păsări cântă acum, un cântec pe care nu-l înțeleg, portița a muțit într-o rână, iar ciutura nu-și mai numără tălăngile care să vie seara, singure, de la pășune...

Doar în mine mai locuiește ecoul acelor zile roditoare dintr-un anotimp încă viu...

    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi schimbătoare, 
    Ca o zi de sărbătoare... 
    
    Ca un nor sprinţar... 
    Ce fuge, 
    Soarele să mi-l alunge... 
    
    Ca o pasăre în zbor... 
    Pân’ la stele şi-napoi, 
    Spre adâncul din zăvoi…
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi iertătoare, 
    Ca o mamă-ocrotitoare... 
    
    Ca o umbră... 
    -nspăimântată, 
    Ce la tiv de lac s-adapă… 
    
    Ca o frunză-nseninată... 
    Ce adastă aurie, 
    Către marea azurie... 
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Finală, 
    Ca o mică portocală... 
    
    Ca un strop strivit de soare... 
    Prins în palmele crăpate, 
    Către buzele-nsetate... 
    
    Ca o duşcă de vin bun... 
    Scurs dintr-o carafă veche, 
    Susur fără de pereche...

Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...

Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...

Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

    Scuturat din prăfuitul colţ de nor, 
    Primul fulg de nea, s-aşterne uşor: 
    Cu minuscule margini de diamant, 
    Fulgul de nea dansează şarmant. 
    
    Am dat la o parte perdeaua din geam, 
    Să aflu ninsoarea după care oftam: 
    La streaşină, ţurţurii-mi cântă-n şirag, 
    Fulgi de zăpadă îmi colindă în prag.
    
    E prima ninsoare pe anul acesta:
    Moşul cel darnic, încă-şi face siesta!
    Omătul subţire-ntr-un ceas se topeşte, 
    Iarna-i grăbită şi pe toţi ne-amăgeşte. 
    
    Dar încă-i devreme, mai e încă timp, 
    Să facem schimbarea de anotimp: 
    Toamna să plece spre ţărmuri mai blânde, 
    Iarna să vină cu belşug şi colinde...

[Strofa 1]
În chimie, ești oxigenul meu,
Fără tine, n-aș fi eu.
Mă aprinzi ca un foc arzând,
Cu tine, viața-i un vis plăpând.
În biologie, ești inima mea,
Bate doar pentru iubirea ta.
În pieptul meu tresari ușor,
Ca un ecou dintr-un vis de dor.

[Refren]
Ești steaua mea ce strălucește,
Iubirea ta mă definește.
Ești universul meu întreg,
Cu tine vreau să rămân mereu, să merg.

[Strofa 2]
În fizică, ești gravitația,
Mă atragi mereu cu fascinația.
Ca stelele-n cer ce se îmbrățișează,
Atingerea ta mă hipnotizează.
În istorie, ești regina mea,
Îți jur iubire pe viața mea.
În cartea timpului scriam mereu,
Un basm cu tine, visul meu.

[Refren]

[Strofa 3]
În matematică, ești soluția,
Cu tine găsesc mereu motivația.
O ecuație spre infinit,
Un calcul perfect, un suflet unit.
În informatică, te declar așa:
print('te iubesc aș vrea')
În codul iubirii nu-i nicio eroare,
Cuvintele tale sunt cheia de rezolvare.

[Refren]

[Strofa 4]
În muzică, ești melodia,
Ce-mi umple inima și aria.
Notele tale îmi dau fiori,
Ești cântecul meu din zori.
În pictură, ești culoarea,
Ce-mi înfrumusețează zarea.
Cu tine, viața e pânză de dor,
Un tablou ce pulsează-n albastru și nor.

[Refren]

Omiduță, mămăruță,
Panarămița mea draguță.

Neputând de abazie,

Am să te îmbăt cu vin si poezii;

Cu luna de pe cer, vocea mea să-ți fie

Ultima cântare a unei morți târzii...

Iubire, unde răsari?

Ajută-mă să fiu lumina

Să nu uit unde e inima..

Pornești lent printre sărmani 

Cauți, omori și apoi dispari!

Te descifrez în mii de gânduri, 

Tu, ignori aceste visuri:

"- Nu e bine să cunoști,

Căci după ai să recunoști, 

Tot ce ascunde acest decor,

Plin de spaimă și de dor.."

Cu timpul ai să descoperi 

Că minciuna e printre morți, 

Lumina care o să răsară, 

O sa fie mult mai clară,

Cu tristețe, o să doară..

Îmi plânge inima de durere,

Vrea să simtă a ta mângâiere,

Vrea să te simtă aproape de ea,

Este dependentă de tine, prințesa mea.........

Dependența de tine o pune la pământ,

Fără tine-și face loc încet în mormânt,

Vrea să-ți spună multe, dar nu scoate niciun cuvânt

Fără cuvinte îți va face încă un jurământ............

Iți va spune fără cuvinte tot ce vrei s-auzi

În caz că va ceda, te rog să n-o acuzi......

Va face tot posibilul să te țină aproape,

De durere va vărsa lacrimi în fiecare noapte,

Se va îneca în regrete și lacrimi nevinovate,

Va sta constant la un pas de moarte...........

Rămâne în impas, așteptând să te întorci la ea, nu va face nici un pas fără tine, rămâne blocată aici în trecut așteptând să te întorci la ea ca să-și continue drumul alături de tine🥺.......

În gânduri iuți

ce-mi trag genunchii …

în pământ,

mă gâtuie durerea!

Pierdut mă simt

mă trag, mă dor rărunchii,

și-n gândul tău…

îmi pierd suflarea.

Și m-aș strânge,

și m-aș dizolva …

într-o lacrimă să-ți fiu,

Să curg din inimioara ta

iubire prin al meu …

pustiu!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Prolog:

Au atomii tăi agilitate emoțională?

Pot ei să-și arate sentimentele?

Cu sentimentele te poți identifica

sentimentele i-ar face să pară aproape umani

iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate

(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).

Ficțiune #1:

În vasta infinitate a Universului

atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.

Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,

atomii tăi au întins timid mâinile către univers.

Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba

în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,

cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,

cum sunt atrași de însăși chemarea destinului

(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),

cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..

S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.

În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat

dar plin de însemnătate.

Până și divinitatea a fost surprinsă.

Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -

se transformau, prindeau agilitate emoțională,

se îndrăgosteau, în felul lor științific.

Ficțiune #2:

În vasta infinitate a Universului

sunt mândru deținător al unui început clar

(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)

și al unui final și mai clar

(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)

de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,

după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.

Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,

atât de evident de tragică, dar complex de minunată

(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)

Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:

Atomii tăi….

se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?

poate într-o altă viață? într-un alt univers?

sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați

își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea

simțind mereu că le lipsește ceva,

ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens

pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.

Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,

vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…

Epilog:

Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor

pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor

vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice

fugind cât mai departe de tine,

așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.

(la viață?! la singurătate!? la tine?!)

Realitate:

În vasta infinitate a Universului

realitatea este într-adevăr mai complexă.

complex de tristă,

lipsită de vreun sens anume, dar mai ales

lipsită de atomi cu agilitate emoțională.