TE UITA

sub o mască binevoitoare,

răutatea

se rostogolește prin hățișurile istoriei,

călcând, asemenea buldozerului,

peste făclii și case.

 gândul ucigător de oameni-

înfometat,

se cuibărește-n inimă,

întunecând mintea

cu mii de argumente.

cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?

peste tot,

strigăte de groază.

sângele

bărbaților,

femeilor,

copiilor români

nu-nduplecă cruzimea.

in satele:

mihai bravu,

nușfălău

treznea,

ip

doar crucile  din lemn mai vorbesc

printre lacrimi.

Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.

S- aduni într-un  pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un  vis volant...

Și cât de frumoasă este lumea în jur când sunt cu tine mereu

Tu ești boala mea cea mai plăcută și nebună a sufletului meu

Tu ești cea unica persoană pentru care sunt gata să râd în hohote nebunatice

Și nu vreau să mă despart niciodată de tine ca în odele dragostei dramatice

Trăiesc pentru tine în fiecare  noul răsărit și apus de soare

Și sunt gata să mă sacrific mereu închis în vecii ani în cea mai drastică îmchisoare

Dacă va fi nevoie voi zbura pe aripile dragostei în oricare loc  pentru tine

Atunci într-o oricare zi o să ard complet și nu o să-mi fie milă de mine

La urma urmei, viața este doar un moment și doar o clipă din alte zboruri și căderi nenumărate

Deci fii cu mine minunată creație în preajma  celor sute și mii de ore de neplaceri zbuciumate

Hai să iubim în fiecare noua zi  momentul principal al vieții

Să rezistăm în fața obstacolelor și frigurilor ceții

Te iubesc foarte mult fericirea mea cum copilul iubește liberul zbor  

Și nicio vreme rea sau capriciu naturii nu  va opri această senzație cu cel mai mare dor

Când tu ești lângă mine visurile preiau  cea mai frumoasă închipuire a vieții mele

Întreaga lume din jur va îngenunchea în fața ta doar pentru un simplu zâmbet care sclipește ca mii și mii de stele

Draga mea , doresc în această zi frumoasă  să fii fericită fără motive de a te întoarce în trecut

Dorința mea este creată din  cel mai pur și limpede motiv de la care totul sa început

Esti cea mai mare bucurie a mea care traversează această lume din  momentul în care neam întâlnit

Trăiesc doar pentru tine și  voi trăi mereu cu inima în  mână și cu ochii îndreptați spre chipul tău nemaipomenit.

mier de noapte

tramvaiul sugrumă

respirația piețelor

singur la geam

sisif a prins o stea

să o aprindă mâine

Daca-i sa mor 

macar sa mor frmos,

indragostita si inca tinara.

Grabeste-te,iubitule,sa-ti fiu de vre-un folos

nu ma privi straina 

peste umar.

Caci si asa degraba o sa plec

sa ar hectare de singuratate,

dar,egoista,mai sper sa ma inec 

in sufletul tau de miere si de lapte.

Parca ti-am spus 

ca vreau sa mor frumos.

 

 

 

Ca roua dimineții aș vrea să fiu

Să cad în zori de zi pe buza ta,

Și de aici să-mi potolesc setea

Bând stropul până m-oi îmbăta.

Iar dacă vei vedea că îmi revin

Mai lasă-mă să sorb o picătură,

Până ce simți că buza-ți e uscată

Iar eu un fericit de-atâta băutură.

Ca vulturul în zbor aș vrea să fiu

Să te privesc și să-mi cazi pradă,

Dar nu cumva să-ți fac vreun rău

Și doar prietenul ce te dezmiardă.

Și sub aripă spre nori te-aș duce

Să vezi din înălțimi pământul,

Cu tot ce e frumos dar și păcatul

Făcut de om până îl cheamă Sfântul.

Aș vrea să-mi fii iubita cea visată

Și jumătatea ce din întreg lipsește,

Să simt când mă trezesc că-s fericit

Iar timpul, puțin pe loc se-oprește.

Asta-mi doresc să se întâmple

Și undeva aleasă să-mi găsesc,

Că văd cum anii trec pe lângă mine

Iar eu, tot singur și viața-mi irosesc!

Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri, 
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri", 
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...

Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare, 
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare... 

Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...

Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...

Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...

O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...

Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...

Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori, 
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori, 
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos, 
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos... 

Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...

Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină, 
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină, 
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci, 
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci...