VOUĂ

Râzând, riscam să par nebun,   
Precum bondarul pe o floare,   
Vroiam să-ţi sorb nectarul bun,   
Dulceaţa-nmiresmată-a gurii tale.   
  
Plângând, riscam o negură furtună,   
Cu zbateri de copaci la geam,   
Vroiam să fii cu mine, bună,   
Să-mi dărui trupul tău, să-l am.   
  
Dar eu n-am râs şi nici n-am plâns,   
Sub gene, eu nu te-am strivit.   
Cu suflet cav, în mine strâns,   
De la distanţă m-am împotrivit.  
  
Ştiam că dacă te sărut pe gură,   
M-aş fi simţit ca un nebun,   
Ca un bondar care se jură   
Să nu mai bea nectarul bun.

    Ultimul pas făcut înspre moartea,
    Strivită-n oasele mele...
    Umbra ultimului pas,
    A apus... şi s-a dus...
    O nouă lumină pentru mine,
    Nu va mai fi,
    Doar umbra unui sărut... ultimul,
    Sărut pe drumul sinuos, fără sfârşit,
    Al trupului tău...

    Cândva, de mult, sub ochiul clar al lunii, 
    din spuma valurilor albăstrii, 
    s-au înălţat în miez de noapte, 
    coloane albe-n marmură sculptate...
    
    Părea că însuşi Fidias le-a sculptat,
    cuprins de inspiraţie divină,
    cetăţii Troia le-a-nchinat, 
    dar timpul le-a făcut ruină...
    
    Azi, aproape nimeni nu mai ştie, 
    cât de viteaz a fost Ahile, 
    sau de-ndrăzneţul Prometeu, 
    ce a fugit de-Olimp furând pe Zeu !!!
    
    Dar focul lui, lumină n-a adus, 
    aşa cum a sperat să fie, 
    ci doar mai multă ură-n plus...
    Această lume nu-i decât zădărnicie...

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

    Tigrul de lavă încet pârjoleşte, 
    Noroiul de aur, ce-n beznă luceşte, 
    Farul ce-adună de pe val înspumat, 
    O altă corabie cu-n catarg sfărâmat... 
    
    Sirena de ceaţă pierdută în noapte, 
    Scânceşte încet peste stâncile coapte, 
    O veche năpastă, acum, stă să rupă, 
    Vela săgeţii, sfâşiată la pupă... 
    
    Acolo te ştiu, cuibărită în mine, 
    Cu ochii mijiţi şi buzele pline, 
    Închisă-ndărătul coastelor mele, 
    Amăgitoare, ca vântul ce suflă în vele...
    
    Luminată maree, ce-mi curge prin vene, 
    Neştiutele aripi, se scutur de pene, 
    Curăţită prin izmă de foc şi de gheaţă,
    Din sufletul meu, tu, spre cer te înalță...

Eu n-am avut prea multe jucării în copilărie și asta, nu pentru că părinții n-au avut oarece dare de mână, ci mai degrabă... o orecare lipsă de interes combinată cu faptul că "pe vremuri" nu prea găseai cine știe ce jucării.

Totuși, țin minte că la început de iunie, magazinele pentru copii ofertau destule jucării chinezești, de altfel, de foarte bună calitate... pentru toate gusturile și buzunarele, însă eu nu primeam întotdeauna chiar ceea ce îmi doream. Cred că toți cei din generația mea purtăm și acum în suflet, un... nici nu știu cum să-i zic, așa, un of, un regret...

"Regretul" meu se materializează sub forma unui ursuleț panda de pluș, care stă așezat pe un cufăraș din lemn de bambus și care, într-o mână ține un vas mic de ceramică, în timp ce în cealaltă ține un tub subțire de bambus prin care scoate mici bule de săpun, iar paiul are câteva frunze verzi și jucăușe care atârnă haios într-o parte. Era o jucărie minunat animată, în cufăraș se punea apă amestecată cu săpun, întorceai de cheiță, iar ursulețul mișca mâna care ținea paiul, o ducea la bot, scotea bule de săpun, ca mai apoi să "alimenteze" iar paiul de bambus în vasul cel mic de ceramică.

Eram fascinat de această jucărie, pe care o vedeam afișată în vitrina magazinului pentru prichindei, așa după cum eram fascinat de fiecare jucărie pe care o primeam, și care, din păcate, nu rezistau prea mult, întrucât fiind curios din cale-afară, le desfăceam, fără a mai fi capabil să le și întregesc la loc!

Astfel, au căzut pradă mânuțelor mele distrugătoare, un avion Boeing care a sfârșit cu botul turtit într-un tragic accident aviatic, - un zbor nefericit de pe dulap -, un tanc de asalt atât de bine camuflat încât a rămas fără turelă și țeava de tun, într-o bătălie pe care a pierdut-o sub talpa lui taică-miu ('mnezeu' tău de copchil!), un pistol de cowboy cu petiție care a ruginit trist fără... petiție, un clovn de plastic prostănac cu nasul roșu ce-și mișca necontrolat membrele, un urs de pluș maro - Misha - ce mormăia nemulțumit când îl dădeai peste cap, o mașinuță galbenă de tinichea și cam atât...

Mi-am mai dorit eu o minge de fotbal din piele, dar a trebuit să mă mulțumesc cu sosii din cauciuc care nu rezistau mai mult de o vară, dar e-hei!, să fi avut eu pe maidan o minge din piele, aș fi avut mai multă căutare printre puștii din cartier de-o vârstă cu mine și aș fi auzit mai des:

-Doamna B...! Îl lăsați pe S... afară, la joacă?
Iar către mine, conspirativ:
-Da' adu și mingea, că-i liber terenu'!

Peste timp jucăriile mele n-au rezistat, am crescut mare, iar în loc de jucării primeam mai degrabă cărți sau haine, iar cele câteva jucării rămase mai întregi, le-am dăruit la rândul meu, puștilor mai mici decât mine. Însă, cu toate acestea, pe Misha l-am purtat cu mine toată viața, acum stă și mă privește tăcut, bietul Misha și-a pierdut cu totul glasul de la atâtea tumbe, dar nici nu-i necesar să-mi vorbească, fiindcă noi ne-am înțeles întotdeauna din priviri...

Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii  

Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului,  vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare 

Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit

Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței 

Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost  Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea 

Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc  

Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține

Dragă lună,

Dacă tot stai pe cer degeaba

ca un cerc trist,

Spune-i tu pentru mine

că mi-aș dori să pot să stau supărată,

chiar mi-aș dori,

Dacă nu mi-ar invada gândurile

ca un mic terorist.

Lună,

sferă misterioasă acum mesager

stresat,

Spune-i că o să mai fiu supărată puțin,

o să încerc de fapt,

Chiar dacă poate motivul i se puțin absurd,

Pentru mine este important.

Și dacă întreabă

când o să-mi treacă,

Spune-i de pe al tău tărâm…

că nu știu,

dar spune-i că îmi lipsește atât de mult,

că i-am lăsat înșirate poezii

pe frunze de salcâm.

Lună,

Spune-i că uneori iau cele mai proaste decizii,

Care îmi fac inima grea și mie,

și greu de purtat,

(cred că eu sunt cel mai mare dușman al meu)

Ca atunci când am decis să nu merg să ne vedem

înainte de așa de mult timp în care suntem departe,

Spune-i că sper să nu se fi supărat.

Spune-i lună rotundă și bună,

în final…

Să nu se mai uite așa din gândurile mele

la mine,

cu ochii ăia frumoși foc,

Pentru că încerc să rămân supărată încă puțin,

Dar se sfârșește poezia și cred

că nu mai pot să fiu supărată deloc.

Potopul arde sub soarele greu,

Și arde și moartea, și cerul, și eu,

Și lumea întreaga se-ascunde în foc,

Și noi în potop.

Și timpul ne apasă sub pașii greoi,

Ne prindem în umbre amândoi.

Eu mă întreb, tu te întrebi, și uite așa,

Lumea-i grea.

Dă-mi mâna și hai să fugim de potop,

De lume, de rele, ntr-un loc

Unde e zi și zâmbești,

Și ești!

Distanța e doar o umbră neagră și grea,

Ești tu, mereu, în inima mea,

Te iubesc atât de mult,

N-am cum să te uit!

De ce anume asa s-a intimplat?

De ce?

Nu pot sa inteleg.

De ce pa altul mai schimbat,

De ce?De ce?

Nu mai are rost sa traiesc fara tine,

Viata nu mai are sens.

Cu inima distrusa-n mine,

Incerc din viata ta sa ies.

E  greu,

Si nu pot,Nu reusesc,

Sa uit pe cine eu iubesc,

In inima-mi vei fi mereu.

O luna de neuitat.

Daua saptamini de iubire.

Si doar trei zile de neintelegere.

Nu mai mult.

Doar o luna,doua saptamini si trei zile,

De iubire

Si restul:

Infern si suferire.

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

¿Podemos revisitar la imagen de una persona que nos inspiró hace 10 años?

Sí, sólo tenemos que querer,

Sí, si tuvo una influencia positiva en nosotros,

Sí, si nos motivó,

Sí, si él pudiera entendernos (la mayoría de la gente no puede),

Sí, si pudiera transmitirnos algo de su carácter, de la belleza de su alma y de sus pasiones,

Sí, si todavía suspiro de alegría, mirando sus fotos,

Sí, si nos dejó boquiabiertos de lo únicas que eran sus ideas (una de ellas realmente me sorprendió en todos los sentidos),

Sí, si supiera hacernos querer ver su punto de vista,

Sí, si pudiera darnos la mil millonésima parte de sus regalos,

Sí, si ella nos contagiara de sus risas, de sus bondades y de sus deseos,

Sí, si crees que te ha cambiado para mejor, que te has vuelto más rico (moral, ética, emocionalmente),

Sí, si no se rindió contigo, prefirió confiar en ti, no pensó que perdería el tiempo sin obtener resultados,

Sí, si tampoco has traicionado su confianza,

Sí, si supiera infundirnos ambiciones y aumentarlas a lo largo del tiempo que nos conocimos,

Sí, si descubrimos que no había muchos como ella,

Sí, si realmente se preocupara por los valores morales, ¿cómo puede cada ser humano lograr una versión mejor, más gentil, más afectuosa y más placentera de sí mismo?

Sí, si siempre tenía la misma emoción cada vez que la veía, no importaba que la salpicara agua de lluvia fangosa, que tuviera momentos en los que estuviera más nerviosa, que se enojara, que estuviera cansada, que Teníamos gripe y ya no podíamos disfrutar con los mismos magníficos rasgos de carácter,

Sí, si los pensamientos dirigidos a ella dieran fruto en nuestro corazón,

Sí, si no era una extraña, era algo más que eso, sentías que te acercabas a ella, era como una amiga o una hermana mayor,

Sí, si cada día subieras un escalón, con su ayuda,

Sí, si pudiera construir todo con tanta calma y pasión que realmente no puedas reaccionar pensando en ello,

Sí, si crees que no habrías intentado en vano impresionarla,

Sí, la vejez realmente significaba belleza en su caso, estaba mucho más gorda en su juventud, pero tenía voluntad de adelgazar, tuvo tiempo de arreglar cualquier defecto que le molestaba en sí misma, para deleitarnos a todos a sus 50 y tantos años. ,

Sí, realmente hubiera valido la pena participar en un reality show como "Los rumanos tienen talento",

Sí, porque mencioné la palabra "talento", de ella aprendí que no existe tal cosa, no recibimos ningún talento y no nos lo llevamos al otro mundo, el talento que ella mostró fue adquirido. habilidad, el resultado de algo habitual,

Sí, cuando caí (tropecé), él supo ayudarme a levantarme,

Sí, si todavía pudieras verla en la acera, en el mercado, en los conciertos, en el ayuntamiento, en el estadio funcionando a los 70 años que hoy cumpliría,

Sí, me gustaría verla una vez más...

Mi querida mujer (y las iniciales C. P.) que fue más como una hermana mayor para mí (unos 42 años mayor) durante 7 años, luego tú también te tuviste que ir, se venía otra etapa. Quedaste como un enigma en mi subconsciente, ni siquiera sé hasta el día de hoy cómo hubieras querido que fuera, qué te hubiera gustado más que te mostrara, pero te quedaste en algún lugar ahí, en la lista de "Mujeres". de 10 y de 10 hombres", como si fuera un espectáculo de 10 grados.

Perdón por mi torpeza en todo, pero no fue a propósito, pero tengo frío, mi corazón se acelera, palpito, sudo a veces frío, a veces calor, es como si no pudiera entrar suficiente aire. Se me salen los pulmones cuando admiro la personalidad, el esfuerzo, todo lo que me mostraste, y yo, considerando mi falta de habilidad desde entonces, no pude mostrarte nada más que lo que siempre viste.

Tremur în nopțile calde când

Brațele tale nu mă feresc de vânt

Când

E liniște de mormânt

Când

Iubirea îmi trece prin gând

Și mă ridică blând

De pe pământ

Când

Pe ușă te zăresc intrând

Când

Te privesc ca pe un sfânt

Când

Numele tău devine alt cuvânt