Îngerul meu
Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii
Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului, vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare
Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit
Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței
Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea
Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc
Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține
Category: Love poems
All author's poems: jessica_brescan
#ingerulmeu
Date of posting: 30 июня 2024
Views: 409
Poems in the same category
Dacă ai știi câte seri...
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Stau și-mi imaginez cât de frumos ne-ar sta împreună
Pe o pajiște pustie.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Rugându-mă la Dumnezeu
Să aibă mereu grijă de tine.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Suspinând lacrimi în pernă
Înțelese doar de tine.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Dând timp pentru noi,
Nu te-ai mai întreba
Cât de puternică e pentru tine, dragostea mea.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
M-ai lua în brațe, nu m-ai lăsa
Am merge împreună în lume să-ți arăt dragostea mea.
Acordurile sufletului
Mi-e dor...la chitara îmi cânt dorinţa,
Acorduri dulci se pierd încet în seară,
Îmi răsună în suflet neputința,
Mi-e dor și dorul... mă doboară.
Fiecare coarda e o chemare,
Dorul greu în note îl presar,
Muzica vrea să-mi fie alinare,
Dar sufletul îmi plânge de nu am habar.
Ochii mei privesc apusul de soare,
Caut urma ta în trecutul pierdut,
Nostalgia stă să îmi umple paharul,
Și visul îmi tremură într-un gând.
Mi-aş dori să-mi dai mesaj în pragul serii,
Să te aud râzând sub cerul de lună plin
Dorul să-l inecam în pragul verii,
Povestea noastră să o cânt sublim.
Dar timpul trece și amintirea mă doare,
La chitara mea rămân cântând...
Port în mine aceeași dulce aşteptare,
Poate vii în vis măcar... cât de curând.
Sunt
Sunt sângele ce-ți ajunge la plămâni
Lipsit de esența vieții
Sunt lacrimile din ochii tai
Plin de regrete și emoții
Sunt briza mării când te gandești la mine
Rece și îmi arăt colții
Sunt luna de pe cer când stai în lumină
Aștept să inunde zorii
Sunt copacul la care stai la umbră
Îmi pierd nuanța culorii
Sunt sângele ce îți curge prin vine
Sunt multe și nespuse, nu spune la nimeni.
În umbra nopții
În umbra nopții,tăcută și grea,
Moartea apare ca un sentiment doborât,
Cu-n pas tăcut și privirea serioasă,
Cu suflet in frământ ,cu dragoste înaripată,
Viața te-așteaptă înlăcrimată.
În noaptea fără margini, stelele plâng,
Povești nespuse în adânc ascund.
Cu inimi grele, privim spre nemurire,
Moartea ne-ntâlnește,destinul fără vârsta-i.
Dar în această trecere, un mister se-aude,
O metamorfoză în lumea necunoscută.
Suflete călătoare, în povești fără sfârșit,
Întâlnindu-se cu eternitatea, într-un final ne topim.
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...
Dacă tu ai apărea
Dacă tu ai apărea,
În pustia mea de viaţă,
Mi-aş deschide inima,
S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.
Dacă tu ai apărea,
Doar o clipă lângă mine,
Aş clădi la umbra mea,
Un palat doar pentru tine.
M-aş întoarce-n măruntaie,
Să-mi găsesc suflet pribeag,
Să stârnesc în piept văpaie,
Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.
Dacă tu ai apărea,
Spre sfârşitul meu de viaţă,
Doar o clipă aş blestema,
Şi apoi te-aş prinde-n braţă,
Să stăm prinşi pentru vecie,
Doar o inimă să bată,
Şi doar moartea o să stie,
Al meu chin şi a ta soartă.
Dacă ai știi câte seri...
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Stau și-mi imaginez cât de frumos ne-ar sta împreună
Pe o pajiște pustie.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Rugându-mă la Dumnezeu
Să aibă mereu grijă de tine.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Suspinând lacrimi în pernă
Înțelese doar de tine.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
Dând timp pentru noi,
Nu te-ai mai întreba
Cât de puternică e pentru tine, dragostea mea.
Dacă ai știi...
Câte seri îți ofer ție,
M-ai lua în brațe, nu m-ai lăsa
Am merge împreună în lume să-ți arăt dragostea mea.
Acordurile sufletului
Mi-e dor...la chitara îmi cânt dorinţa,
Acorduri dulci se pierd încet în seară,
Îmi răsună în suflet neputința,
Mi-e dor și dorul... mă doboară.
Fiecare coarda e o chemare,
Dorul greu în note îl presar,
Muzica vrea să-mi fie alinare,
Dar sufletul îmi plânge de nu am habar.
Ochii mei privesc apusul de soare,
Caut urma ta în trecutul pierdut,
Nostalgia stă să îmi umple paharul,
Și visul îmi tremură într-un gând.
Mi-aş dori să-mi dai mesaj în pragul serii,
Să te aud râzând sub cerul de lună plin
Dorul să-l inecam în pragul verii,
Povestea noastră să o cânt sublim.
Dar timpul trece și amintirea mă doare,
La chitara mea rămân cântând...
Port în mine aceeași dulce aşteptare,
Poate vii în vis măcar... cât de curând.
Sunt
Sunt sângele ce-ți ajunge la plămâni
Lipsit de esența vieții
Sunt lacrimile din ochii tai
Plin de regrete și emoții
Sunt briza mării când te gandești la mine
Rece și îmi arăt colții
Sunt luna de pe cer când stai în lumină
Aștept să inunde zorii
Sunt copacul la care stai la umbră
Îmi pierd nuanța culorii
Sunt sângele ce îți curge prin vine
Sunt multe și nespuse, nu spune la nimeni.
În umbra nopții
În umbra nopții,tăcută și grea,
Moartea apare ca un sentiment doborât,
Cu-n pas tăcut și privirea serioasă,
Cu suflet in frământ ,cu dragoste înaripată,
Viața te-așteaptă înlăcrimată.
În noaptea fără margini, stelele plâng,
Povești nespuse în adânc ascund.
Cu inimi grele, privim spre nemurire,
Moartea ne-ntâlnește,destinul fără vârsta-i.
Dar în această trecere, un mister se-aude,
O metamorfoză în lumea necunoscută.
Suflete călătoare, în povești fără sfârșit,
Întâlnindu-se cu eternitatea, într-un final ne topim.
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...
Dacă tu ai apărea
Dacă tu ai apărea,
În pustia mea de viaţă,
Mi-aş deschide inima,
S-o încălzeşti că-i sloi de gheaţă.
Dacă tu ai apărea,
Doar o clipă lângă mine,
Aş clădi la umbra mea,
Un palat doar pentru tine.
M-aş întoarce-n măruntaie,
Să-mi găsesc suflet pribeag,
Să stârnesc în piept văpaie,
Şi să-mi pun tristeţea-n ştreang.
Dacă tu ai apărea,
Spre sfârşitul meu de viaţă,
Doar o clipă aş blestema,
Şi apoi te-aş prinde-n braţă,
Să stăm prinşi pentru vecie,
Doar o inimă să bată,
Şi doar moartea o să stie,
Al meu chin şi a ta soartă.
Other poems by the author
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Eu, poeta fără artă
Cum să scriu despre iubire,
Când doar eu am fost penelul,
Niciodată pânza, niciodată subiectul?
Cum să creez frumusețea unui „noi”,
Când eu sunt doar mâinile care tremură
Pe marginea golului, căutând sens?
Eu am fost poeta, mereu poeta,
Cea care a înșirat cuvinte ca perle,
Dar nu pentru colierele mele.
Am scris iubirea din afară,
Ca un orb care descrie culorile,
Ca un cerșetor care cântă despre belșug.
N-am fost niciodată arta scrisă,
Nimeni nu m-a prins în versuri,
Nimeni n-a sculptat umbrele mele,
Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele
În hainele glorioase ale poeziei.
M-am pierdut, mereu,
În rolul de martor, de creator,
Dar nu în cel de muză.
Cuvintele mele au fost o ofrandă
Pentru cei care nici măcar
N-au întins mâinile să le primească.
Cum să mai scriu acum,
Când inima mea e doar o bibliotecă
De povești pe care nu le-am trăit?
Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia
Pe care alții își lasă amprentele,
Dar nimeni nu o citește cu adevărat?
Poate într-o zi voi fi și eu arta,
Un poem purtat pe buze străine,
Un vers pe care cineva să-l protejeze
De praf, de uitare, de tăcere.
Dar până atunci, continui să scriu,
Fără să fiu.
Idila Roz a Inimilor Îmbrățișate
Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie
Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior
Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite
Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Eu, poeta fără artă
Cum să scriu despre iubire,
Când doar eu am fost penelul,
Niciodată pânza, niciodată subiectul?
Cum să creez frumusețea unui „noi”,
Când eu sunt doar mâinile care tremură
Pe marginea golului, căutând sens?
Eu am fost poeta, mereu poeta,
Cea care a înșirat cuvinte ca perle,
Dar nu pentru colierele mele.
Am scris iubirea din afară,
Ca un orb care descrie culorile,
Ca un cerșetor care cântă despre belșug.
N-am fost niciodată arta scrisă,
Nimeni nu m-a prins în versuri,
Nimeni n-a sculptat umbrele mele,
Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele
În hainele glorioase ale poeziei.
M-am pierdut, mereu,
În rolul de martor, de creator,
Dar nu în cel de muză.
Cuvintele mele au fost o ofrandă
Pentru cei care nici măcar
N-au întins mâinile să le primească.
Cum să mai scriu acum,
Când inima mea e doar o bibliotecă
De povești pe care nu le-am trăit?
Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia
Pe care alții își lasă amprentele,
Dar nimeni nu o citește cu adevărat?
Poate într-o zi voi fi și eu arta,
Un poem purtat pe buze străine,
Un vers pe care cineva să-l protejeze
De praf, de uitare, de tăcere.
Dar până atunci, continui să scriu,
Fără să fiu.
Idila Roz a Inimilor Îmbrățișate
Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie
Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior
Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite
Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici