Să fim împreună din nou...

Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,

La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,

Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,

Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.

Era întuneric și-un gând îl trezi,

Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.

Privi cu necaz spre geamul din față:

,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"

Hoțul se uită și el mai atent,

Și pe bătrân îl enervă un sentiment.

Trase o pânză peste ochii ființei,

Să poată dormi mai bine, fără intervenții.

Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,

Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,

Bocăni în geam de câteva ori,

De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.

Nu se auzise la fel ca celelalte,

O nerăbdare se simți acolo-n spate.

Se duse încetinel la fereastra sa spartă,

Nu văzu nici urmă de împielițată.

O ușă mai veche începu a scârțâi,

Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,

O liniște mai mare decât ce auzi,

Să fi fost oare adevărat ce simți?

Obosit, se ghemui în pat,

Lângă bătrân se-auzi un oftat,

Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins

Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.

La ușă, musafirul își lăsase arma,

Bătrânul o luă să-și apere viața.

Mai mare decât se putea aștepta,

Nu conta cine era, dar nu mai pleca!

Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,

Tot mergând, brusc se-mpiedicase,

Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,

Nu mai observă că era pe moarte...

Hoața ieși din căsuța cea săracă,

Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,

Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...

Așa apare, când dormi în taina nopții.

Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.

E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini. 

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea a se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Încă o lună amară,

Încă o viață sărmană,

Încă o zi în care nu mă simt bine,

Încă o zi în care nu sunt cu tine,

E trist și rece în inima mea,

Când tu lipsită ești din viața mea.

Încă un pic și voi muri,

Încă un pic și nu voi mai trăi,

Voi sta sub a vieții reci cruce,

Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.

Vântul scârțâie din scoarță, 

In toiul nopții pus pe harță. 

Smulge ramura, o frânge, 

Pomul întristat, o plânge.

Stropi tăcuți de ploaie 

Cerneau din bolta cenușie 

Curgeau pe zid șiroaie, 

Țopăind prin bălărie. 

O stafie da târcoale 

Pe la fereastra fumurie, 

Rasucindu se n spirale,

Stârni duhul de furie. 

Um om al străzii o zări 

De sub jgheabul din carton;

Dar poate i se năzari 

Din hiba unui neuron?..

Zăcu din nou in toropeala 

Pe o scândură mucegăita;

Gându I se puse pe tanjeala 

Pentru inima i rănită..

Mă privește din oglindă 

Chipul ofilit 

Și o voce plăpândă

Freamătă un ticăit .

-Cine ești?-întrebam 

Te cunosc de undeva?

Ochii mei ,din geam

Erau reflecția cuiva..

-Ce lași în urmă 

Prin sticlă glăsuia 

O umbră oviformă

Ce-n răsunet zguduia.

În imagini perinda 

Anii scurși în zare 

Și obrazul mi -l uda

Din cărunta ei culoare. 

Mă-ndepărtez ,mä pândește, 

Mä imită, surâzând. 

Ìntr-un jilț se adâncește, 

Sorbind din simț și gând.  

Pe pereți se scurg 

Stropii de amurg,

Luna strălucește 

Sub streașină clipește.

Pomii moțăiau,

În vânt se legănau.

Amorțit pământul 

Își reflecta veșmântul.

Soarele se stinge

Prin gene se prelinge 

Și negura se așterne,

Moleșeala cerne.

Prin frunzișul voalat 

Pasărea s -a pitulat ,

Amuțind din ciripit

Și clipoci pripit..

Doar liliecii forfoteau,

Întunecimea iscodeau,

Doar cucuveaua glăsuia,

Asfințitul bântuia...

Mi -ai scris în toi de noapte 

Mesaj subit,de bun rămas;

Alunec printre șoapte 

Dezgolită, fără glas 

Cu ce i -am greșit , Doamne;

Îmi ești martor, sfetnic bun.

Dä-mi putere pt mâine 

Să nu mă frâng,ori descompun..

Ploile mă udă iar

În odaia mea, umbrită.

În cerul gurii,gust amar 

Și orice zgomot mă irită..

Mi -as dori să zbor departe 

Până la capătul de lume 

Și să -ti dedic o carte

Din iubirea mea -n volume...

La capătăi ți -o las în taină,

Iubit al  meu, fără de nume.

Sub un clar de lună plină 

Voi dispărea fără urme...

La o masă galbejita 

Isi dramuia bănuții 

O față-mbatranita,

Implorandu -și sfinții. 

Cu mâna tremurând

Calcula in gând, 

Din privirea i plăpândă

Lacrimi culegând..

Si la colț de stradă 

Mâinile i intinse 

Deznădejdii pradă 

Si frământărilor plănse.

Cu un glas sfios,

Tresarind din buze ,

Cerșea tănguios

Copleșită de scuze.

Iar la sfârșitul zilei

Își cumpărase o pâine 

Din avuția milei,

Îmbucănd suspine....

Ne naștem din fire

Din surâsul primăverii, 

Însetați de iubire 

Până n cerul gurii 

Și pornim la drum,

Râvnind o jumătate,

Purtați de zbucium 

Spre o zeitate...

Ne amorezăm în pripă, 

Cuprinși de amețeală 

Și fericirea se -nfiripă

Prin piele, senzuală.  .

Cu fiori de fierbințeală

Ne hrănim din iluzii,

Că făptura ideală 

E în spatele oglinzii.

Si din ploaia cu petale,

Și vise sfărâmate 

Cad sufletele goale

Cu aripile tăiate  ..