Cu moartea să fac dragoste în mormânt

Acum minerii din Vale,

Stau pe străzi şi mor de foame.

Că banii nu şi-au mai luat,

Pentru muncă ce-au prestat.

Cu toţii îs în grevă acum,

Şi asta nu e un semn bun.

Cărbune nu vor mai da,

Lumea în case vă îngheţa.

Nimeni cu ei nu vorbeşte,

Toţi îi mint şi îi prosteşte.

Că banii o să îşi primească,

Undeva, la Sfântu aşteaptă.

Toţi minerii acum aşteaptă,

Banii lor să îşi primească.

Că astfel nu mai intră în mină,

Şi asta nu îi treabă bună.

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

Acum ori nici odată,

La fund la PSD le este lată.

Vor merge, cu toţi acum se pare,

Acolo, cu toţii în penitenciare.

Acolo, lor de acum le este locul,

Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.

Şi după ani, de criză şi de aşteptare,

Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.

Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,

Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.

Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,

Cu toţii, să ajungă în penitenciare.

Că au suferit, de frig şi foamete românii,

Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.

Ei au maşini şi vile şi avere mare,

Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.

Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,

Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.

Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,

Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.

Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,

La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.

Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,

Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.

Şi clopotele acolo, într-una să le bată,

De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.

Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:

Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare ! 

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Sub acelasi cer te nasti
sub acelasi cer te stingi
tu incerci ceva sa lasi,
dar nu reusesti sa stringi.

Cind pamintul te va trage
stii ca poti sa te ridici,
insa timpul te impinge
sub acelasi cer te stingi

Vei lasa numai petale
pe o margine de drum
tu le string dar totusi doare
parca anii iti aduni.

Sub acelasi cer traeste
pretueste orice zi
Chiar si daca te vei stinge
Tu in inimi vei trai.

O conștientă degradare 

A sufletului trădare.

O erodare a propriului sine 

Plină de suspine.

O înstrăinare de lume

Si de a să putrezime.

Un destin înconjurat de de ruine.

Aflat sub furcile caudine.

O amăgitoare ruptură de ființă

Aflată în cădere și neputință.

Complet aprins când încerc să salvez,
Morții de viață, de o altă problemă,
Scenariul mă înțeapă până ecranizez,
Crizele prin firele desenate sub dermă,

Peste rană, lângă ramă, colorând prin vene, cu spaimă
Orbit de poveste... obosesc,
Slăbit, flămând, mă văd cum cresc,
Într-un salvator problematic, însetat,

Portretizat în fantezii sălbatice, îngâmfat,
Salvând ce am pierdut într-un mod stupid,
Oglindit de amintiri – trezit în vid.
Rigid, surprins de noi lumini,

Ca un bec stins printre spini,
Între crini înviind o încercare
La recreere, trăind cu secare,
Uit de gust și sper la savoare.

Dă-mi doar o direcție,
Măcar o nouă proiecție,
Să uit de proasta adorație
Pentru vise moarte și prezent fără reacție.

Când vei veni, să nu mă sperii,
Să nu-mi vorbești prea apăsat;
Așază-te lângă tăceri
Și spune-mi doar: e de plecat.

Nu-mi frânge visul dintr-o dată,
Nici dorul ce l-am strâns încet;
Lasă-mi o clipă neuitată
Să-mi strâng trecutul la piept.

Am iubit mult, am plâns destul,
Am fost copil, am fost și frânt;
Nu-mi pare viața un regret,
Ci un cuvânt rămas nespus pe pământ.

De vrei să-mi iei suflarea toată,
Ia-mi-o lin, ca pe-un suspin;
Să pară moartea nu o soartă,
Ci un sfârșit… puțin divin.

Și dacă cei rămași vor plânge,
Să nu le spui că m-ai durut;
Spune-le doar că m-ai atinge
Și m-ai chemat… și-am ascultat.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Moartea

Moartea îmi sta înainte 

Cu a sa secera îngrozitoare

Argint turnat în topitorule infernului

Vin și prin a tendoanelor țesut trec

Și despart cele unite 

La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei

Privind ma mir de contrast 

Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții 

În dreapta ,o fata de lumina 

Angelica ,suava ,fără de materia

Inteligenta pura venita din eon

Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută 

Ma incanta nespus

La stânga în schimb

O făptură fără chip 

Stramba, cocoșata

E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?

Cu foc negru ce iese din gura

Duhneste a infern 

Venit și el din alte timpuri 

Damnat la veșnică temniță

Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el

Privesc în fata

Un catafalc cu un trandafir pe trânsul 

Trandafir rupt din gradina raiului

A cărui petele cad pe lemnul noi case 

Purtând pe spini sânge de strigare 

Privesc dinnou în spate

Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă

Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic

Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului 

Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult

Aud glasul îngerului 

Cu coroana într o mana 

Și cu sceptrul în cealaltă 

,,Coroana va învinge "

Iar un glas demonic 

Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate

,,Ești al nostru "

O imprejurare mortala ,și cutremurătoare

Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare 

Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc 

Catafalc ce poarta în el

Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui