MI-AM DESCHIS INIMA…

    De ce m-aş teme de toamnă?
    Ar fi ca şi când,
    m-aş teme, de lumina promisă de zei...
    

    Ar fi ca şi când, 
    drumul meu ursit,
    s-ar întoarce împotrivă-mi, 
    făcând comerţ cu fructele ispitirii...
    
    De toamnă nu mă tem...
    Ci mai degrabă, m-aş teme,
    de mirosul frunzelor arse,
    sau - mai bine zis - de strigătul îndepărtat,
    al gândurilor mele,
    care nu-şi mai regăsesc ecoul...
   

    De ce m-aş teme de toamnă ?
    Ar fi ca şi cum, 
    m-aş teme de moarte...

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar am să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    M-aş opune lui Neptun 
    Risipind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerșind apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimi de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile din pene 
    M-aş ‘cumeta să zbor în treacăt 
    Până la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…

    Un milion de ani lumină
    de-a latul Universului...
    Am rătăcit un milion de ani lumină,
    şi-ntr-un final, cu greu ne-am regăsit,
    aceiaşi ca la-nceput de drum,
    neschimbaţi, înlăuntrul nostru,
    poate puţin pe dinafară,
    Un rid în plus,
    o secundă sau o stea în minus,
    cănd eşti nemuritor,
    nimic, nici viaţa veşnică,
    nu mai contează...
    
    Aşa că, la ce bun, 
    acest milion de ani lumină 
    acest vis, această întâlnire?

    N-am vrut să fiu o stâncă,
    tăiată, pierdută în deşertul arid,
    N-am vrut să fiu un nor,
    fugar, dorindu-şi liniştea albastră...
    
    Am vrut să fiu doar ploaia, 
    ce-ti mângâie trupul în noapte,
    doar ploaia simţindu-te aproape, 
    doar ploaia căzându-ţi pe pleoape…

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

S-aud voci îndepărtate. Îngerii cântă, zorii stau gata-gata să învingă cortina nopții care greoi se trece... Deodată, lumina albă, strălucitoare, izbucnește risipind în unde concentrice o umbră ivorie de nori, iar vocile se aud tot mai puternic, zăgăzuind ecoul care se frânge de coloanele înalte și albe de marmură incandescentă...

Umbrele nopții se topesc învinse, retrăgându-se tot mai mult, dezvăluind covorul de rouă, diamante sau stele scuturate de pe mantia nopții, nici eu nu mai știu, iar vocile într-un crescendo continuu se înalță tot mai mult și mai mult, îndulcind catifeaua zorilor, iată, brusc îngerii au tăcut într-o singură voce blândă, care zgândărește ecoul într-o joacă de-a v-ați ascunselea printre nori...

Apoi se lasă liniștea... Zorii au învins și umbră și ecou, deopotrivă... Soarele se ridică încet și mândru, împrăștiindu-și razele cu căldură și generozitate, briza mării, trezită și ea din somnul hipnotic al valurilor, susură hai-hui prin crângul de măslini stârnind tril de păsări cântătoare: s-a născut o nouă zi...

Izbit de frumusețea lumii, mă-ntreb cu ce voi vrea să împlinesc ziua aceasta: cu vis, cu zbor, în cuvinte, în priviri?

Căci nu mi-e greu să închid ochii și să mă pierd în lumile mele dindărătul pleoapelor, sau să-mi scutur aripile de rouă și să zbor către înalt, sau să-mi înfierez gândurile pe propria-mi piele, sau chiar să deschid ochii și să-ți strivesc umbra în colțul lor...

Într-o nouă și senină zi de dimineață, m-am trezit pe jumătate adormit, obosit după o perioadă lungă de timp de nesomn în care încordarea și stresul și-au făcut de cap cu mintea și sufletul meu... era la începutul verii, ziua în care aveam să aflu rezultatele de la BAC. Cu ochii cârpiți de somn și multă lentoare în glezne, mă îndreptam către liceu, nu aveam prea multe emoții eram cât de cât încrezător în șansa mea de a trece examenul în maturitate, dar imediat ce mă încurajam, apăreau și îndoielile chinuitoare care începeau cu "dar, dacă?"... Apoi mă scuturam și-mi spuneam "niciun dacă"... și mergeam înainte. Pe drum mă intersectez cu un coleg, care văzând-mă cum tremuram ca o frunză galbenă, îmi zise:

-Stai liniștit, bă! Că am trecut cu toții!

Auzindu-l, o greutate imensă mi se ridică de pe umeri și cu aripi noi prinse la gleznele mele înviorate, am prins viteză către laterala liceului unde, în spatele geamurilor, erau lipite listele împricinaților:

... -Respins, respins, admis, admis, respins, ADMIS! 

Scria ADMIS în dreptul numelui meu! Îmi văd notele le citesc și le recitesc, parcă nevenindu-mi să-mi cred ochilor, și o aud din mulțimea de părinți și colegi adunați sub geam urmăriți de aceleași emoții, pe fosta deja profă de română care mai în față, comenta la adresa mea:

-Da' ia uite dragă și la "ăsta", ce notă mare a luat la română, cu siguranță este o greșeală, că la mine la clasă era slăbuț de tot! Am să-i contest nota, n-are cum să rămână așa... 

Am simțit cuțitul acela acut răsucindu-se în inima mea, cum îmi zgârie coastele, și fără glas mă îndepărtez de mulțimea care se înghesuia împingându-se sub geam, urlându-mi mut, înlăuntrul meu, nedreptatea și neputința... nota de la română nu era cu nimic mai mult peste ceea ce rupsesem eu din mine pentru examenul acesta!

Am aflat mai târziu - de la secretariatul liceului atunci când m-am dus să-mi ridic diploma, fiindcă le vremea aceea nu se organizau festivități la încheierea liceului ca-n zilele noastre - că profa și-a dus la îndeplinire intenția. Chiar mi-a contestat nota pe motiv de neconcordanță între mediile mele slăbuțe în decursul anilor și nota obținută la BAC, folosindu-se de "probitatea profesională" și experiența de profesor și pedagog... 

-Lasă mamă de la tine, că-i inutil să faci scandal... Ce-o fi, o fi... Dumnezeu îi mare!, îmi zice mama pe un ton împăciuitor, încercând să-mi șteargă lacrimile amare și necazul...

Rezultatul contestației a fost însă unul surprinzător pentru toată lumea: într-adevăr nota nu era conformă cu prestația mea de pe foile de examen... fusesem punctat mai puțin cu douăzeci de sutimi, dar având în vedere faptul că nu absolventul depusese contestația, comisia a decis în unanimitate ca nota să rămână cea inițială...

Venise toamna, cu frunzele strânse de vânt în colțurile străzii, și a trebuit să treacă câteva luni bune până când am reușit să lepăd această umbră în urmă-mi - pe-atunci eram crud și necopt și puneam totul la suflet -, iar într-o bună și senină zi, pe stradă, mă întâlnesc cu fosta mea profă de română:

-Bună ziua doamnă profesoară!, zic eu în cel mai suav mod posibil...

Doamna profesoară se uită crunt la mine, își strânge buzele într-un rictus dezaprobator și fără să-mi răspundă la salut, trece mândră mai departe, aruncându-și șalul mai strâns pe umeri...

Rămas perplex, mi-am văzut mai departe de drum, gândindu-mă că secvența pe care tocmai o traversasem a "grăit" ceva despre fosta mea profesoară de română, căci rar mi-a fost dat să citesc atât de vădit în oameni ura, în forma ei cea mai pură.

Atunci am înțeles că oamenii pe care îi întâlnești în viață - fie chiar și în treacăt - sunt ca zilele: unii calzi și senini, alții întunecați și spinoși, schimbători precum însăși vremea. Nu i-am purtat pică profesoarei de română; am înțeles, în timp, că nu avea nimic personal cu mine. Doar simpla mea prezență îi amintea, probabil, de singurul „eșec” din cariera ei pe care o credea… impecabilă.

Din când în când, mai auzeam de la foști colegi de liceu despre profa de română: că ieșise cu greu la pensie, că spre bătrânețe "scorul" ei ca profesor și pedagog scăzuse foarte mult - probabil cu mai mult decât diferența de punctaj cu care mă "evaluase" ea la BAC. Ajunsese singură și lipsită de "respectul" câtorva generații de elevi care i-au urmat celor din generația mea.

Da, poate că atunci pentru mine ea a fost o zi întunecată. Dar eu am ales să rămân senin, cu fiecare zi nouă - conștient fiind că umbra se naște numai în prezența luminii.

Oamenii vin și pleacă asemenea zilelor: unii sunt calzi și blânzi, alții își cară furtuna în ei, dar fiecare lasă, pe brațul timpului, o urmă - chiar și cea mai întunecată dintre ele își are rostul ei.

Însă nimeni nu poate răni lumina din tine fără ca tu s-o lași să se stingă. Iar fiecare nouă zi începe cu dreptul de a te ridica din nou în lumină, de a fi, la rândul tău, o lumină. Într-o nouă și senină zi.

N-a uitat, nici azi, nici mâine,

N-a uitat nici măcar ieri;

N-a uitat și mereu vine,

Îmbrăcat în primăveri.

Stă la pânda toată noaptea,

Stă ca hoțul, stă ascuns;

Ne trezim, și-i găsim șoapta,

Și s-a dus, Și s-a tot dus...

În ochiul tău albastru se întâmplă

Că se revarsă un râu înapoi

O apă care se urcă,

Se ridică…

Și dă înapoi.

Se întâmplă că în ochiul tău albastru

Lumea e-o haină luată pe dos

Purtată de-un nor ce bea ploaia

Și învață să locuiască pe jos.

În ochiul tău albastru se vede o viață

Cu sufletul bătând dinspre moarte

Și dintre toate mormintele toate

Am învățat să citesc invers o carte.

De-a dreptul dacă te-aș citi

Din ochiul tău albastru aș vedea numai frumos,

Tu ești mai mult decât se vede cu ochiul liber…

Eu vreau să fiu orb,

De asta te iubesc pe dos.

Pe dos ca atunci cand îmi este dor

De-o îmbrățișare adevărată mai mult decât orice cuvânt,

În care nu am fost încă

Dar pe care am trăit-o de atâtea ori

În gând.

Pe dos ca atunci când te văd cum încerci să fii ca o piatră

Și încerci să aduni în tine toți norii posibili,

Atunci se vede cel mai tare în ochii tăi

Că porți albastrul cel mai sensibil.

De asta eu te iubesc pe dos,

Pentru că, deși ești cea mai frumoasă dintre toate zilele senine,

Frumusețea ta... e cel mai puțin interesant lucru la tine.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!

Da, te urasc, te urasc extrem de mult

Te urasc deoarece din prima clipa mi ai placut.

Da, îmi e dor de tine , nici nu ai idee cat..

Dar ce folos atunci cand între noi sta un biet suflet plăplând?

Da, vreau sa vorbim, pana cand dimineata ne gaseste!

Dar tu nu ma mai cauti si ...speranta mea usor se risipeste.

Da, sunt disperata si nu mi-e rusine sa o spun..

Cred ca nu sunt pregatita înca ..sa iti spun "ramas-bun"...

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

Neamul meu de unde vine?

Din lumină și iubire,

înfrățit  cu alte nații

Cctitorând  cetăți și sate 

Păstorind turme de oi 

Și răbdători la nevoi.