DINCOLO DE ADÂNC

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

Ce-ntinse sunt câmpiile mele,  
până aproape de marginea zdrenţuită de nori,  
acolo unde golul se cască,  
în pierdute prăpăstii, înnegrite genuni...
  
Ce înalţi sunt munţii,  
stânci ascuţite până la cer...   
gravi şi tăcuţi în masivitatea lor,  
încununaţi de riduri şi imortali în timp.
  
Ce verde e marea şi ce adâncă...   
mister ce-ascunde de ochi muritori,   
vise-mplinite în marmură albă,   
şi sacră, şi vie, de sculptorii greci...  
  
E tot ce am. E lumea mea..., 
la care mă-nchin ca vechii asceţi,   
lumea mea unică, n-o pot descrie,  
o mie de cuvinte, ar fi fără de rost...

O mie de ochi cercetători a mirare,
Mă privesc cu o tainică și mută ardoare,
Pe care o simt fără vreo urmă de nori,
Într-a lumii lumină și în cânt de viori...

Ropot de gânduri ce zburdă haotic, 
Se scutură-n stele din cerul despotic,
Pierdute-n tăceri, niciodată nerostite, 
Umbrele trec, în șoapte sfințite...

Reflexii ce ard trecător în aceste vitrine,
Ca o rouă strivită sub pleoape divine,
În zadar sunt aceste oglinzi tulburate, 
Durerea luminii izvorăște din carte...

Intră iubito, pășește-mi pe suflet,
Precum amurgul pe cerul complet...
Toarnă-mă-n palme ca lutul fierbinte,
Să-mi fii adâncimea cuibărită în minte...

Fă-te comodă în tot trupul meu:
Odihnește-te-n mine, lasă-te greu...
Apasă-ți penumbra pe tâmplele mele,
Să-mi fii limpezimea îmblânzită de stele... 

Și dacă vei vrea să-mi privești printre pleoape,
Somnul ușor ca pe-o frunză purtată de ape,
Din nou, pe piele, să-mi scrii ridul adânc,
Ca pe un vers, pe care, flămând, îl mănânc...

Și dacă vei vrea, cândva, să afli ce simt,
După o noapte albastră topită-n absint,
Fii răsăritul ce șterge această tristețe adâncă,
Fii țărmul meu, pe care valul nebun se aruncă...

Mă risipesc încet, încet, din viața ta,
În umbre înșelate de lumină pe perete,
Căci nu mai sunt de mult în calea ta,
Un prag de ocolit sub falsele regrete...

Mă șterg acum din gânduri și din fapte,
Lăsând în urmă-mi praful zilelor de ieri,
C-așa sunt unele iubiri târzii, necoapte:
Se frâng în ramuri, de netăcutele tăceri...

Iar la plecare voi lua cu mine-ntreaga lume,
Pe care-am construit-o cu atâta trudă,
Pășind atent cu fiecare pas să nu las urme,
Pe marea sufletului tău ce mi-a fost crudă...

Și oglindit în roua răsăritului de soare,
Am să mă-ntreb ferit de orice vină,
Îți voi lipsi vreo clipă, vei suferi tu oare,
Sau din tristețea mea tu ai cernut lumină?

    Astăzi, nu vreau să mint sau să spun adevăruri,
    Vreau să-nțeleg țărmul străpuns de valuri,
    Cum soarele la apus îmi încălzește gândirea,
    Iar amurgul proscris îmi adâncește privirea...
    
    Și fiecare val care se stinge, fiecare nor,
    Vor ridica din umbre, cuvinte care dor...
    Și am să le las înscrise pe înalte frunți,
    Cununi de lumină, întrupate în punți...
    
    Aceste treceri însetate înspre ziua de ieri,
    Mă grăbesc spre niciunde, spre nicăieri,
    Nu vreau să mai fug, vreau să ies la lumină,
    Din umbrele grele și transparente de vină...
    
    Nu vreau ca pașii să-mi stârnească ecou,
    Vreau să m-aud respirând iarăși, din nou,
    Să mă cuprind, strâns, cu brațele mele,
    Ca apoi să răzbat către soare prin piele...

Abia aștept să te văd

și nu-ți spun ca să-ți aduc aminte,

ci doar ca să îți trec o secundă prin minte.

Când din atâtea ce trec,

trec și eu pe un gând,

nu stau decât o clipire

de frunze căzând.

Și orice frunză ce pică,

fiecare ți-ar spune înainte să plângă,

că nu-i vine să creadă de noi,

ca nu am vorbit încă.

Și ca să-ți aduc aminte,

cu fapte, nu cu cuvinte,

când te înveleai cu iasomii,

ți-am trecut iarăși prin minte,

după ce am venit de departe, departe,

căutând să învăț cum să aduc o poezie în realitate.

Nu-i vina mea,

ca dacă-i așa,

putem spune ca mintea-i a ta și a mea

și poate ca pe undeva,

noi ne traversam mințile deja.

Abia aștept să te văd și…

să-ți spun asta nu prea îmi convine,

că atunci când chiar o să te văd o să mor de rușine,

așa că îți spun și ție nu ca să știi,

Îți spun ca să îți stric puțin liniștea

Și să-ți fie și ție rușine împreună cu mine.

Și dacă după asta

există în tine vreo urmă de resentiment,

să știi că si ura-i un sentiment și o stare

deci o să iau asta cum îmi convine,

și o să se consider că ai sentimente pentru mine,

nu contează de care.

Dă-mi iadul tău, femeie. Eu îl țin, eu îl

domnesc, eu îl transform în aur.

Dă-mi întunericul tău, eu știu să

fac din el coroană.

Dă-mi greul tău, am să lupt

să-ti fac din el tezaur.

Dă-mi tot... eu duc, iar tu,

doar sa rămái lângă mine.

Și-aș muri, și-aș renaște

Necontenit - doar să găsesc

Nebănuite căi ascunse,

Să reînvăț să te iubesc.

Și-aș muri cu înserarea,

Cu răsăritul aș renaște,

Mi-aș regăsi morbid suflarea,

Doar pentru a te re-cunoaște.

Dragoste,ceva mai dulce

ești luna ce ma duce undeva

Numai dorul sa numai fuge,

Tot lângă ea voi umbla.

Gingașa suna putin,

Luna o iubeai,

ai vrut sa fie totul divin,

doar pe ea o iubeai.

Strângând din dinti încet

Pareai speriata,

Ma rugai sa plec,

sa vina ea de ndată.

Vorbeai cu ea despre mine,

De ce te am crezut?

Mințeai ca îți este bine,

De ce te ai prefăcut?

Stăteai după unii,

De mine nu ți pasa,

Vedeai lumina lunii,

a mea nu te interesa.

Mai știi, când savuram cafeaua

Și o indulceam cu zâmbetele tale

Din tot cerul eu am ales doar steaua

Ce mă însoțește cu sclipiri domoale

Căci tu nu ai venit cu mine

Să ne-avântăm spre alte zări

Ai preferat trăiri mai line

Pe țărmul unei alte mări

Iar steaua tremură în zare

Departe de ceșcuța aburindă

Ce așteaptă degetele tale

Tandru, de toartă să o prindă

Azi sunt doar eu în serile de vară

Cafeaua s-a răcit pe masă

Căci amintirile de-odinioară

Se rătăcesc și nu ajung acasă.

Se-adună-n călimară dor nătâng

Îl scurg adăpostindu-l pe o foaie

Arunc pagina scrisă fremătând

E plin de ghemotoace în odaie

 Se umple călimara suspinând

Primește a tristeților șuvoaie

Ard litere mușcate din cuvânt

E liniște aprinsă în odaie

Mă seacă timpul veșnic numărând

Secundele uzate se înmoaie

Trecutu-n călimară adunând

Stau singur vizitându-mă-n odaie

Apusul prin fereastră cade strâmb

A umbrelor tulpină se-ncovoaie

Lumina-n călimară înecând

Se-afundă întunericu-n odaie

M-așteaptă patul rece tremurând

Să depăn amintirile pietroaie

Am visu-n călimară așteptând

Sihastru doarme somnul în odaie