În cartea vieții

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Ești rana închisă în inima mea,

O umbră ce-n taină mă cheamă mereu,

Durerea ce arde, dar nu va cădea,

Un foc ce se stinge încet, dar e-al meu.

Ești visul ce-ntoarce trecutul pierdut,

Un dor fără nume, ascuns și profund,

Ești glasul tăcut ce n-a mai durut,

Dar încă tresaltă sub cerul rotund.

Ești ploaia târzie ce cade ușor,

Pe gânduri ce-n noapte se pierd amagitor

Ești vântul ce suflă cu-al vieții fior,

Un cântec uitat, dar mereu fremătând.

Ești rana închisă în inima mea,

O taină ce doare, dar nu pot să-ți cer

Să pleci… căci iubirea, oricât ar dura,

Rămâne, tăcută, un veșnic mister.

Pune suflet, dacă ai,

Nu trăi pe drumuri vai.

Tot ce faci, să faci cu rost,

Nu lăsa nimic pe post.

Fii prezent în ce gândești,

Nu doar trecător să ești.

Vorba goală nu te-ajută,

Fapta bună-i mai tăcută.

Pune suflet în iubire,

În prietenii, în trăire.

Căci ce dai, se va întoarce,

Chiar și-n vremuri când te-ar arde.

Viața-i scurtă, dar frumoasă,

Dacă pui inima-n casă.

Fii cu totul în ce dai,

Pune suflet, dacă ai.

Sunt suflet, dar nu de pus în cui

Pe peretele gol al nimănui

Te-am iertat de-atâtea ori,

Crezând că dorul prinde flori.

Dar iertarea, pas cu pas,

M-a făcut să te tot las.

Din ce în ce mai mult ți-am dat,

Până ce dorul s-a uscat.

Și-n loc să te iubesc mereu,

Am învățat să-mi fiu doar eu.

Acum privesc fără regret,

Nu ești ce-am vrut, ci un secret.

Iubirea mea s-a risipit,

Când am văzut că n-ai simțit.

Cenușa și focul

Cenușa tace, dar nu uită,

Din focul vechi își trage zvâcnire,

O flacără ce-n umbră ascultă

Șoapte de jar, chemări din amintire.

În taina ei rămâne vie,

Un dor aprins, un vechi oftat,

Și-n orice clipă poate să-nvie

Când vântul cald i-a dat curaj.

Căci focul nu dispare-n noapte,

Doar se ascunde pentru-un ceas,

Rămâne-n suflet, printre șoapte,

Un dor mocnit, un vechi popas.

Cenușa știe ce-a fost jarul,

Își poartă taina ca pe-un vis,

În ea mai arde idealul

Focului vechi, de necuprins.

Sunt un fir târziu de floare 

Bucuroasă de culoare

Albă, galbenă și creață

Zilei de toamnă îi dau viață...

Toate florile-n grădină

Au pierit stinse de brumă,

Și-i  așa multă tristețe 

Când pământul stă să înghețe.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise.

Și sufletul orașului renaște din flori,

Țineai în brațe un buchet de bujori,

Erai puțin din noapte și puțin din zori.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia e rece, măruntă și vie,

Aveai în ochi bucăți de poezie,

Erai puțin mister și puțină magie.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și norii ne privesc de departe,

Aveai o privire intensă, aparte,

Erai puțin din Terra și puțin din Marte.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și picurii păreau să nu se mai termine,

Un dor imens mă întreba de tine,

Erai puțin departe și puțin cu mine.

Ți-am spus să stai, că plouă cu vise,

Și ploaia aducea bucăți de tine cu ea,

N-am apucat să te prind că ploaia se oprise deja,

Dar tu ești oricum…

Puțin din toate, puțin din inima mea.

Cel mai rău, mi-e teamă că-ntr-o noapte

Te voi visa… dar n-am să te recunosc,

Ca o straină ruptă din realitate,

Iar eu n-am sa stiu ce să-ți spun, să recunosc.

Mi-e frică că-ntr-o zi te voi descrie

Ca pe-o poveste spusă de altcineva,

Că-ți voi reduce viața la hârtie

Și n-o să știu că tu… erai a mea.

„Erai atât de vie…”  mint ușor,

Când timpul îmi rescrie amintirea,

Și-n locul tău rămâne-un gol sonor

Ce-și joacă-n mine, fals, nemărginirea.

Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă

Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?

Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit

Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură

Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă

Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă

Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină

O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață

Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare

El:

Am un gol în suflet,Eu

Și pe buze doar amar 

Unde ești?te cat mereu 

Și nu cred că e în zadar

Nouri negri ca tăciunea 

Sau încins deasupra mea

Tu iubito spune-mi una 

Tu iubești pe alt cineva?

Tiam cătat eu printre stele 

Și de flori am întrebat 

Cu un glas plin de durere 

Unde ești? De ce-i plecat?

Mai lăsat rănit să sufăr

Fără leac de vindecare 

Și plutesc eu ca un nufăr 

Singurel în depărtare

Plîng izvoarele bătrîne 

Bate vântul cel de munte 

Fugărind ziua de mâine 

Eu te rog, te rog răspunde

Ea:

Scumpul meu,tu îmi lipsești

Dar cu boala nu-i de pus

Știu că speri să mă găsești 

Mă găsești tu la apus

Te privesc eu dintre nori

Și îți văd chinul sufletesc 

Știu că n-ai puteri să zbori 

Dar să știi că te iubesc

Am o frică uriașă 

Să nu crezi că tiam trădat 

De aș avea a doua șansă 

Tu vei fi al meu bărbat

Iartă mă ca n-am trimis

Eu ultima scrisoare

Iartă mă ca nu tam zis 

De ce sufletul mă doare

Am simțit că iaca moartea

Printre lacrimi mă rugam 

Doamne,păzești mi jumătatea

Asta îi dorința care o  am

Să poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare,

Amorul este singura salvare...

Tu preafrumoasa mea iubită,

Ai partitura simfoniei despre care fac vorbire!

Să fie vorba despre suferință și durere,

Ori despre boala fără vindecare,

Și despre omenirea cea căzută care moare?

Cu siguranță este!

De poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare

Și azi și mâine în toată vremea existenței noastre,

Ea este darul ce ne vine 

Și ne ridică din tristețea rece 

Căci Dumnezeu acum zâmbește!

(4 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)