2  

I-sus & I-jos

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară

alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?

am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online I-sus & I-jos

Data postării: 11 decembrie 2018

Vizualizări: 1320

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Terori noctorne

m-am trezit în dimineața aceasta confuz

nu eram nici om pe de-a-ntregul

nici spirit

dar puteam să merg

să deschid fereastra

să primesc ziua înăuntru-mi

printre ruinile sufletului

să-mi calc cu tălpile goale pe inimă

sub privirile tale încremenite

Doamne

exclami

și te văd adunându-mi resturile

fragmente din care încă mai picura sânge

 „cum ai putut face asta?”

mă-ntrebi

iar eu îți răspund că n-am făcut nimic

că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii

sfârtecat de monștri

tu plecasei de cu seară să numeri stelele

de pe cer

la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta

n-am înțeles

te căutam înfrigurat printre cearșafuri

încolțit de toate stihiile întunericului

dar nu erai acolo

nu aveam de ce să mă prind

în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte

când îți vezi viața derulată la viteză maximă

înapoi

și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți

cu sufletul încremenit

asemenea unei stalactite imense

pe tavanul unei peșteri antice...         

Mai mult...

Cavalerul tristei figuri(Meta)

amagitoare priveliste de iarna

in teritoriul hispanic sontacai fara cal

fara scutier,fara lance-umbra de vis

sau idee a scriitorului poate

(in pana de idei deocamdata)

pana si dulcineea e moarta

(sau nenascuta)

au incercat multi sa ma descifreze

in van cautarile lor

Le iesea mai mereu aceleasi cuvinte

vis,vise,poetul de vis

Iar eu le zambeam calp 

stiind ca dupa o viata de om

am ajuns doar alfabet al limbii

Miguel Cervantes des Don Quijote

Mai mult...

La orizont

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie noanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

 

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.

 

 

 

Mai mult...

Gânduri!

Nu căuta fericirea,

Unde alții au pierdut-o,

Acolo vei afla dezamăgirea,

Pe care n-ai cerut-o

 

Nu căuta adevărul,

Unde e multă minciună,

Ni l-a adus Eva cu mărul,

Îl ocolim ne place pruna

 

Nu căuta a înțelege,

Unde nimic nu e de înțeles,

Și nici nu-ți fă propria lege,

Că in final, prin ea, altu-i ales

 

Nu căuta să afli,

Unde s-a dus tinerețea,

Pentru că știi și nu te păcăli,

Spune-i adio și mergi cu bătrânețea

....................................

Caută drumul și calea dreaptă,

Ce te conduc spre mântuire,

Mai dă un ban, mai fă o faptă,

Că firul vieții se-ntinde și e subțire!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 

 

 

 

 

Mai mult...

Trecător prin lume

Spune-mi tu străine cu ce îs sunt pași 

Mai apăsați și mai importanți ca altora 

De ce ești tu special pasagerul?

Nu știi oare ca totul e trecător...

 

De te uiți în jur vei vedea că ești 

Un praf în aceasta dezordine colosală 

Tot ce ai aparține pământului 

Iar el în sine este al cosmosului.

 

Nu vezi tu oare ,chiar dacă te doare 

Că ești un suvenir în grija vântului

Ce va veni și te va șterge 

Și te va dărui pământului. 

Mai mult...

Gândul! ( pentru tata)

Ziua se duce, seara se lasă

Și frigul rece mă cuprinde,

Mă uit prelung la poartă

Dar nimeni n-o deschide

 

Nu știu c-aș aștepta pe cineva

Când sunt convins că tu nu vii,

Doar sper că poate se va întâmpla

În visul meu în noapte să revii

 

Gândul mereu mă duce către tine

Nu pot să-i spun te rog așteaptă,

E plin de amintiri și greu mai urcă

Acolo sus la Cer, treaptă cu treaptă

 

Într-un târziu din scaun mă ridic

Simțind dureri în ale mele oase,

Îmi spun încet că tânăr nu mai sunt

Și trebuie să port haine mai groase

 

Înfrigurat și trist pătrund în casă

Dezamăgit că n-o să vină nimeni,

Sunt resemnat și îmi duc anii

În cârcă adunați, uitat de oameni!

 

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Uzurpări

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

 

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

 

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

Mai mult...

Somnum ratio

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase


La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?


Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.


Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...

Mai mult...

Geantă

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse

Mai mult...

Contemplație

o lumânare aprinsă

seamănă cu o femeie îndrăgostită

degetele olarului decupează cruci în argila nearsă

să facă drum luminii către inimi

pâlpâirea flăcării dinăuntru    

trezește la viață spiritele adormite

apropie sufletele înghețate  de frigul năzuros al zilelor

și al nopților

configurează personaje împinse la limită

ca în Galeriile Saatchi Art

ceara gălbuie se scurge pe-alături

și se-ntărește în forme bizare în oala de lut

doar flacăra tremură docil și ireal umbrele

tavanele

pereții

fără să-i pese de gerul de-afară

care adună toate florile de gheață ale iernii

în ferestre

de curgerea abstractă a timpului

în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului

încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar

într-o rochie roșie

călare

la fel cum se întâmplase și mai înainte

tot în Decembrie

când rămăsesem însingurat înăuntru-mi

spânzurat de inimă

în propria-mi deznădejde

chiar acolo

dedesuptul candelei

în care abia mai licărea un strop de lumină

ca o speranță…

Mai mult...

Reverii

respiram și credeam că trăiesc

îmi auzeam sângele curgând

căzând cu vuet în cascadele trupului

văzusem cândva o moară de apă

și-mi imaginam că eram o moară de apă

la capătul unei roți

măcinându-mi singur zilele

zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase

ale timpului

mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase

cernându-le

îndepărtând tărâțele existenței

de bosonii lui Higgs

( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )

respirând ca o pasăre albă în vid

dezintegrându-mă…

Mai mult...

Însă iubirea

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…

Mai mult...