Pentru-a tale proprii patemi

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

sunt lucruri pe lumea aceasta independente de noi

nu poți opri ploaia să plângă în hohote

vântul să bată

căldura Soarelui să îmbrățișeze Pământul

puiul galben să iasă din ou

ridicăm de fiecare dată din umeri

copleșiți

nu suntem decât niște figuranți amărâți

actori în aceeași piesă de teatru absurd

a lui Bekett

alături de inși tarați biologic

alienați

abulici

antieroi

clovni ridicoli

evoluând în același plan al disperării

al obsesiei

așa încât nu-ți mai rămâne decât puțin loc

să te spânzuri...

nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare

doctore

și mi se îngustează cu fiecare zi cerul

cad parcă tot mai des stelele noaptea

n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie

au dispărut caii sălbatici

mistreții

se întâmplă ceva cu scatii

de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele

cum coboară greoi din văgăuni urșii

și lupii

cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii

iar eu

doctore

nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt

nici nu știu dacă mai vreau

mai am o grămadă de lucruri de făcut

dă-mi

mai degrabă

o pastilă de uitare

de liniște

prescrie-mi ceva pentru depresie

lipsă de aer

frică de moarte

sau fă-mi o injecție letală

cu deagoste

am atâta otravă în mine

încât mă pot omorî

și singur...

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu

Totul a început cu o misiune

Am intrat neștiutor într-o pădure

Și am ales să merg pe cărări alese

Am călcat si eu pe unde au fost sute

Și nu am ținut cont de nimic 

Pâna ceva mic m-a oprit

Și șansa de a găsi calea

S-a amânat până am auzit din nou chemarea

Eram pierdut acum printre copaci

Înalți și impunători giganți

Am avut încredere, am continuat

Nu cred ca am regretat

Si totusi am ajuns la bifurcație

Drum spre vis, drum spre creație

Am luat-o pe unde a vrut visul

Dar el s-a spulberat demult

A mai rămas doar gustul

Spre multe neînțelesuri

Voi fi pregatit vreodată

Să îndeplinesc și visuri?

As fi vrut multe in viața 

O parte chiar le-am și primit 

Am avut mult timp speranța 

Ca o sa fiu și eu iubit 

Uitat de toți dar tot umil  

Singur, povestea eu mi-o scriu

O pun in rânduri, dar nu știu 

As vrea sa fiu din nou copil 

Iarta-ma mama, pentru lacrimile tale 

Scurse pe obrazul tău prea fin 

Iarta-ma tata, pentru tot ce n-am făcut 

Iertati-ma, fiindcă astăzi m-am pierdut 

M-am pierdut și nu-mi văd rostul 

Chiar de-l știu și auzit 

Am făcut prea mult pe prostul 

Chiar de știu, nu m-am trezit 

Cerul meu e negru acum 

Mi-ati spus sa iubesc, dar nu și cum 

N-am stiut ca poa' sa doară 

Ca iubirea nu-i comoară 

Am fost stins ca apa pe-o țigară 

Sunt copacul care sta sa piară 

Ziua care o sa dispară 

Sa iubesc e o povară 

Pentru multe am plătit 

Restul le aștept venind 

Vor fi multe dar aștept 

Cred ca le voi tine piept 

Am crescut mai mare acum 

Suferința mi-a fost scut 

Am învățat și n-am putut 

Sa va zic ca sunt pierdut! 

Poate iubirea nu pleacă dintr-odată,

Ci se destramă încet, în fiecare zi,

În fiecare cuvânt nerostit,

În fiecare pas făcut în direcții diferite.

Poate empatia nu dispare la prima ceartă,

Ci se pierde încet cu fiecare "nu" nespus la timp 

Cu fiecare "vei fi bine",spus nesigur 

Și cu fiecare clipă în care te simți de unul singur 

Poate grija nu se pierde niciodată 

Rămâne undeva, într-un gând nespus, în fiecare seară.

În fiecare "sper că vei fi bine" spus în gând 

Si în fiecare lucru ce pare mărunt 

Și poate noi nu ne-am răcit dintr-o dată 

Nu a fost brusc,ci poate doar am simțit 

Că n-aș putea să mai respir lângă tine 

Iar tu n-ai mai putea fi "tu" lângă mine

Stau și mă întreb oare cum ar fi,

Să ne naștem oameni mari și nu copii

Pe zi ce trece să simțim că întinerim ,

Și niciodată să nu mai îmbătrânim 

Să ne bucurăm din plin de viață,

Să zâmbim in fiecare dimineață 

Și să iubim tot ce ne înconjoară,

Să alergăm zilnic pe afară 

Iar părinții noștri la fel ca noi,

Să fie tineri și vioi

Să fie viața că în poveste,

Ar fi frumos doar că nu este!

Cine să-mi spună astăzi mie

Dacă în viața am ales corect?

Iar celor ce mâna mi-au întins

Eu am avut cuvinte de respect?

Cine n-a fost odată mic copil

Căzând pe jos, mergând târâș?

Plângând că nimeni nu-l ajută

Motiv de-a se uita la ei chiorâș?

Cine n-a fost la grădi și la școală

Purtând ghiozdanul plin de cărți?

Iar la final să trecă prin examen

Să poată-n viitor deschide porți?

Cine nu și-a făcut rost pe pământ

Și pentru care a luptat din greu?

Să aibă pentru el și cei apropiați

O pâine albă și-n buzunar un leu?

Cine iubirea n-a încercat s-o afle

Și-n doi să treacă valurile vieții?

Să construiască și copii la masă

Și-n timpul liber o bere cu băieții?

Cine necazuri și eșecuri n-a avut

Și peste care cu greu el a trecut?

Și cât de mulțumit și fericit a fost

C-a izbândit, luptând cum a putut?

Cine nu s-a bucurat de împliniri

Și de prieteni buni, adevărați?

Care să-i stea tot timpu' aproape

Și la nevoie să sară ca niște frați?

Cine n-a fost mințit și înșelat

De cei la care el nu se-aștepta?

Și cât a îndurat pâna-putut uita

Minciuna dovedită și a o accepta?

Cine nu a greșit vreodat' în viață

Cu voie sau obligat de soartă?

Și cine ar putea s-arunce piatra

În cineva care îi spune...mă iartă?

Și cine fericirea o are pe pământ

Și dă ceea ce e de dat Cezarului?

Sigur e omul cel iubit și va primi

Răsplată după faptă..din partea Domnului?