FĂRĂ TITLU

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

Nothing is more important as life.

The fillings for human race too.

A shadow of a wild, unhappy life

Bring wild, said thoughts too.

A sunray over an indefinable life

Gives safety and defines it too.

Nature and abstract to our life

Live we reach to their stimulus too.

Depresia mi-e ca o mamă,

Atât de familiară încât prezenţa ei îmi limpezeşte mintea

Atingerea-i puternică îmi face corpul să vibreze,

Cu fiecare mângâiere

Må afund mai tare în brațele ei,

Simțindu-i căldura care mă moleşeşte,

Nevrând să mai plec din brațele-i fierbinţi

Vrând să fim una şi aceeaşi persoană.

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

În viață când 

Nu mai ai deloc putere.

Tu în genunchi stând,

Cere-i ajutorul lui Dumnezeu, Roagă-te și cere!

În viață când,

Dureri mari sufletul-îți apasă.

Cere repede în gând,

Ajutorul Maicii Noastre cea Preafrumoasă!

În viață când,

Nu mai poți și nu poți!

Nu sta, ci blând

Cere ajutorul la Sfinții toți.

În viață când,

Suferința e mare.

Nu căzând,

Ci doar rugându-te și ridicându-te vei fi tare!!

În viață când,

Inevitabil vei suferi.

Plângând,

Să nu disperi, că tare, tare și de fier lacrimile-s vor fi!!

Când, timpul, cerul și pământul
Nu vor, nu pot să mă mai vadă
Îmi strig numele să vină
Să stea ascuns în a mea haină.

Când cerul, timpul și destinul
Ecoul nu mi-l ia dovadă
Pe poartă pun multe zăvoare
Iar gândurile las să zboare.

Când timpul, soarta și cuvântul
Speranțele mi le înnoadă
M-așez tăcută la fereastră
Cerul mi-i eșarfă albastră.
Când timpul…destinul..cuvântul…

De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.

………………………………

Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.

…………………………..

Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel  izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.

Din frumoase crizanteme

Din frunze și foșnitoare șoapte

Peste noi și peste toate,

Toamna colanul și-a lăsat

Scriindu-și din tușe poeme.

Vântul fermecat de-a ei eșarfă

Adie ușor pe coarde de harfă

Și-alină genele nopții galant,

Cu brumă rece presărate.

Toamna zâmbește, în zare privește

Și ochii pomilor goi o privesc

Prin geamul umed al ploii

Frânturi de vitralii se risipesc

Pe veșmântul de mantie colorată,

Cu triste și vesele amintiri.

Dar,cohorte de nori se ivesc

Ar vrea toamna s-o alunge.

Îngrijorată , ea, strigă către cer:

Nu! Nu-i încă vremea de plecat…

Crizantemele petalele și le-au păstrat,

Mai am multe zorele înflorite

Și brândușele încă nu m-au sărutat.

Cerul, înduioșat, norii risipește

Iar peste noi și peste toate , toamna,

Toamna, încă, ne zâmbește.

-ȚARĂ  de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin,  cel de român ei l-au uitat.
Pentru  cei ramași povara lor e   grea…
La  mine,doar lăcrimând se mai gândesc.

…………………………………………………..

Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi  la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi  la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre  munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui  neam greu încercat.

……………………………………………………..

-ȚARĂ, cuvânt de dor,  eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar  eu  îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i   diamant  strălucitor  
Printre  bogății  păstrate din străbuni,
Ea-ți  înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu  fi tristă TARĂ  cu graiul  străbun
Pământul  din ogradă ta nicicând,
Nimic din el  nu va fi  strămutat.

.………………………………………………………….

Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează  
Te străbat, te  admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând,  faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești  catedrală sfântă-n sufletul  lor
Ei, mâinile își vor  îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.

Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.

Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.

Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.

E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu  știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…

Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.