Dubii
de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 26 noiembrie 2018
Vizualizări: 1704
Poezii din aceiaşi categorie
metamorfoze
ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri
în acele abominabile blocuri ceaușiste
moștenite din tată în fiu
și devenim încet-încet niște oameni din plastilină
modelați după zgomote
un fel de comis- voiajori antropofili
gen Gregor Samsa
gravitând perpetuu între un creier bolnav
și o inimă devastată de temeri
într-o lume-a lui Kafka
în care te poți trezi dimineața din om
într-un gândac negru de bucătărie
pe femurul manichiuristei de la parter
ea însăși o femeie gândac
care plimbă în fiecare dimineață un câine lup
și-un iepure
( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)
corpul femei cu boua de blană
atârnat de perete
este ultima amintire despre trecut
de pe vremea când încă mai eram niște oameni
în niște cutii de chibrituri…
Tot ce am
Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
Îți dau umbra mea
Cu ea te însoțești
E mult mai înțelegătoare ,
Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta mă doare.
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…
Fara titlu
Evit pe cânt de mult posibil
Să ies în evidență, vreau să fiu invizibil.
Cobor la deal și urc la vale
Lumea mea cu susul în jos înot în petale
Petalele se transformă în spini
Frați mei sunt niște simpli străini
Toți au uitat de mine, ăsta îmi era scopul
Să ma ignore toți atunci când mă joc cu focul
Când le cer ajutorul să pretindă toți că plouă
Arsurile de pe corp să le răcoresc singur cu rouă
Să sufăr singur în lumea mea nebună
De mic mi-a plăcut să stau singur în furtună
Retragerea
În uniforma grea, timpul s-a scurs,
Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.
Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,
Retrag pasul din linia militară.
Echipamentul cândva purtat cu mândrie,
Azi e depus, în amintiri înfășurat.
Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,
Dar acum în inima mea, altceva bate.
În ochii mei se oglindește amurgul,
De pe câmpia militară, privind în trecut.
Gândurile mele, ca stelele din cer,
Își găsesc drumul, către un nou început.
Am luptat cu devotament și cinste,
În uniforma de culori strălucitoare.
Dar acum, inima își caută liniștea,
Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.
Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,
Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.
Prin prisme diferite privind destinul,
Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.
Din lumea militară, trec acum în alt univers,
Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.
În fiecare pas, îmi simt eliberarea,
Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.
O nouă pagină se deschide în cartea vieții,
Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.
Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,
Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.
Alte poezii ale autorului
Vămi
mi-a fost imposibil să plec
să-mi fiu mie însumi
fiecare părticică din sufletul meu
aparține norilor de pe cer
prezenți în toate dimineților mele
răscolite de gânduri
pădurii de brad
cu mirosul ei inconfundabil de cetină
și rășină care ți se lipește de dinți
izvorului tainic
tremurat de inimile peștilor rătăciți
printre lespezi
vântului călător
bunicul îmi spusese cândva
să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni
fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul
spre tine
și să cuceresc Roma
ca Iulius Cezar
nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur
bătrânului Charon
la granița dintre spațiu și timp…
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Nevoi
totu-i la liber în viața aceasta
ai nevoie de puțină nefericire
îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin fashion/beauty
raionul „femei fără inimă”
de exemplu
sau cu fructe de cactus
plătești cu propria-ți viață
desigur
introduci cardul personal fără limită de credit
în cititorul de așteptări
și-ți iei porția ta consistentă de nefericire
la jumătate de preț
(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)
găsești de toate în viața aceasta
de la iluzii în stare latentă
la dragoste
ambalate frumos
nu se dau garanții ca la alte produse
din păcate
uzinele vieții produc la cele mai înalte standarde
cunoscute
dacă nu crezi
cumperi încredere
eșecul
de pildă
e garantat din fabricație
a trăi înseamnă să cumperi totul la risc
doar moartea e sigură..
Metempsihoză
Vânzătorul de bonsai răgușise strigând
și făcând plecăciuni scurte:
- Bonsai ,bonsai la alegere,
avem smochini plângători,
arbori umbrelă și arbori de ceai,
uite, acesta e micuțul arbore de cafea,
și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,
avem și ghivece din lut ars,
cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,
adus de la mama lui,
nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste, gaijin!
Străinul eram eu.
- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,
cedând insistențelor sale,
și-mi iau pinul bonsai.
- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,
altfel ajunge la cer!
„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant
cuvintele sale prin minte
înainte s-adorm
ba chiar și după aceea,
bonsai-ul crescuse până dincolo de nori
cu mine pe-o ramură,
nici nu-mi aduc aminte cum am căzut
îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt
că-mi rememoram viața pe repede înainte,
micuțul japonez era tot acolo:
- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!
Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars
și roagă-te să te pot vinde!
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Schiță în alb și roșu
ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră
obscură
chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică
întâlnind un firicel de lumină
apucă penseta și agită hârtia în cuvă
la început apar o puzderie dezordonată de puncte
care devin cercuri
o mână
fața în alb și negru
apoi trupul gol
așa cum nu-l mai văzuse
ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării
învăluită într-o lumină roșie
misterioasă
călcând pe marmura rece
răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare
împiedicându-se
cine naiba a înjunghiat întunericul?
.
zgomotul apei lovindu-i umerii
îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă
al bisericii Adormirea Maicii Domnului
.
destul de sinistru
.
nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului
de roșul acela frivol
spre violet
rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația
aerul
viața
.
dincolo
peste drum
cineva torturează clapele pianului
din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge
plescăind consternant pe marmură
opriți dracului această simfonie a disperării!
strigă
iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…