Glsul pietrei

flăcări stranii

adâncesc

tainele orizontului;

destine -desfășurate

pe treptele de-ncercări ispititoare,

desfoliază amurgul

în solzi de-ametist

iluzioniștii,

asemenea argonauților,

îmbracă

osemintele aducerilor-aminte

în lână

de aur .

desfrunzite dimineați,

soarele ascuns în spatele

vorbelor goale,

gâfâie ca o pasăre rănită ...

%

cheia zeilor-

cu șapte raze,

deschide poarta din inima

neîntinată de ură.

S-au stins gîndurile Propti

În ale tale semne, șoptii

Și-n tălâmul tău voios

Împestat adînc reproș.

S-au stins temelii senine,

Fost-au amăgite visuri

Și cu aporie aspră

Mergi în timp neîncetată.

Și prin ale tale lacrimi,

Ce râurau necontenite,

Treceau timpuri neuitate

Ce erau cândva iubite.

În a stelelor stafie

Se aud trecând acolea

Ale vânturilor șoptii

S-au stins gândurile Propti.

(N. N. pentru L. B.)

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă facea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu stie,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale

la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

Sunt cetățean al cosmosului;

Aici mă nasc,

aici trăiesc.

Sunt cetățean;

Trăiesc pe-un punct albastru,

plutind mereu în univers.

Pământul este casa mea.

.........................................................

Noaptea stelele sclipesc

și înaintea mea dansează,

Iar luna veselă se-arată

și parcă numele-mi scandează.

Apoi soarele apare,

copertina-albastră-o trage.

El personal mi se prezintă

punând astrele deoparte.

Dar ele iute-și pierd răbdarea

și înlătură lumina

vrând să mă îmbie iar

cu sclipirea lor de aur.

Însă soarele, el reapare.

Și azi vrea să îmi vorbească,

pașii să mi-i orienteze.

A mea lumină vrea să fie.

Și iar e ceartă între astre

și iar e cerul sângeriu.

Căci viața mea este frumoasă

și-acum toate îmi sporesc.

Sunt centru de univers.

Dar vremea trece...

Apare-asupritor necazul 

și flacăra din mine-o stinge.

Bolta își continuă ciclul:

Stelele-ntr-un dans leneș

cad rând pe rând sub orizont;

Răsare-apoi lumina rece 

a soarelui rătăcitor

ce plutește în derivă

lent și chinuitor.

.......................................................

Treptat, treptat îmbătrânesc

iar perii albi mi se-ntăresc

și-abia acum eu realizez

ce mic am fost în univers...

Precum un strop de apă-n ploaie,

precum un fulg de nea-n ninsoare;

Așa sunt și eu între oameni.

Cerul... el nu mă cunoaște...

El este și mereu va fi

deasupra, iar eu dedesubt,

separați, dar împreună

într-un univers în care

omul e doar pasager.

Așa e viața-n univers,

e o viață trecătoare.

Timpul, el va sta-n picioare.

Dar e-o onoare că trăiesc

și cu ochii mei privesc

cerul vast și preamăreț.

Într-un mare cosmos locuiesc;

Cetățean eu mă numesc.

 din robinetul meu de la baie picură timpul

pic-pic-pic

cineva a oprit apa rece de ieri

îmi amintesc

ciudat e că și-n cadă curge tot timp,

la fel în chiuveta din  bucătărie,

nu-mi vine să cred,

cum aș putea admite așa ceva

mă-ntreb

nu m-ar crede nimeni

cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,

domnule Kafka,

să fac duș,

să-mi prepar micul dejun,

cafeaua

și să nu-mi pierd mințile?

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

„neliniștite păsări luând cu asalt norii”

semnează artistul într-un colț al pânzei

și-aruncă plictisit pen***cenzure***

desenase imaginea unei păsări necunoscute

din memorie

o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor

și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase

la micul dejun

fără prea multă tragere de inimă

fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate

cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne

între două felii de pâine

și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică

cineva

desigur

va descifra imaginea într-o cheie proprie

neînțeleasă de nimeni

altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă

iar tu

artistul flămând

care știi adevărul

vei ridica contrariat din umeri

până la urmă aceasta e arta…

mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice

în luna lui Marte

și depăn cu ochii firul pașilor tăi

te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă

a magnoliei galbene

între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic

în singurătatea clipei

la geamul tău zăpada încă strălucește feeric

nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi

mușcata sângerează și acum acolo

în glastră

ca un apostrof răstignit

pe crucea speranței

am înțeles

și voi face calea întoarsă

dar voi reveni cât de curând

ascuns într-un mugure …

strigătul fricii

reverberează lugubru

alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare

nu-ți mai auzi bătăile inimii

te-apuci cu mâinile de ultimul gând

care te-ndemnase

cu puțin înainte

diabolic

să fugi

fără să înțelegi de ce

și

mai ales

fără să știi cine

a stins acolo

sus

(în somtuoasele apartamente ale minții)

lumina

lăsându-ți i sufletul să se zbată

precum peștele pe uscat

să urle pe străzile scufundate în beznă

ca Diogene

căutând cu disperare

un om…

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...